Nu locul ci modul

Nu locul ci modul

vineri, 23 februarie 2018

Cazul domnului Tudorel Toader: studenţii şi adevărul ca marfă

“Cum e cu putinţă ca un om care a predat la Universitate dreptatea să ajungă, ca ministru al Justiţiei, să trădeze justiţia ?” Această întrebare pusă aici e o întrebare cu privire la condiţiile de posibilitate ale acestui fapt. Ceea ce ne interesează într-o discuţie în spaţiul civic sunt consecinţele practice ale unui eventual răspuns.

În plan ontologic este posibil pentru că în lume există rău. E limpede pentru oricine că a trăda este rău. În plan ontic este posibil prin manifestările răului în anumite contexte subiective şi obiective. Sunt nişte slăbiciuni personale care predispun la trădare şi nişte constrângeri exterioare care împing către ea. În cazul bine precizat al domnului Toader este posibil prin manifestarea răului în contexte universitare şi politice.

Ce face să ne trădăm vocaţia de profesori ? Din perspectivă subiectivă puţina asumare a acestei vocaţii de a produce cunoaştere şi de a ajuta pe alţii să aibă cunoaştere şi să contribuie la crearea ei.

Nobleţea unei astfel de vieţi o dăm la schimb pentru altceva. Pentru avantaje materiale, pentru putere, sau din sfidarea binelui, căruia, bine fiind, îi cerem să ne deresponsabilizeze, să ne scoată din orice situaţie rea ca o dovadă că există. Iar dacă nu o face, înseamnă că nu există.

Din persepctivă obiectivă trădăm sub presiunea unor practici generalizate social, chiar instituţionalizate. O astfel de practică este să credem că adevărul nu are o valoare în sine, ci doar una instrumentală, pentru a face altceva cu el. În această abordare universităţile nu sunt diferite principial de nişte firme, tind să adopte un model exclusiv antreprenorial.

La rândul lui acest model de universitate este favorizat de un context social al erodării încrederii în adevăr ca valoare în sine.  La o analiză pe termen mediu (decenii) erodarea e un fenomen specific pieţelor de media / PR şi bruiază canalele de comunicare între cetăţeni şi stat deschise de societatea civilă şi mass-media cu rol de autoreglare a funcţionării democraţiilor liberale. Funcţionalitatea acestor canale depinde de existenţa unor propoziţii descriptive adevărate care să descrie faptele statului şi cetăţenilor, în particular ce este drept şi ce este nedrept. Când nu ai adevăr e ca şi cum ar dispărea sistemul endocrin dintr-un organism.

La o analiză pe termen lung procesul de erodare a încrederii în adevăr ca valoare în sine nu e lipsit de asociere cu secularizarea occidentului şi explozia post-modernistă relativizantă.

Tehnicile de propagandă (spin), în care se încadrează prestaţia de ieri a domnului Tudorel Toader, ţin de fondul funcţionării actuale a celei de a patra puteri în state şi a partidelor politice, nu sunt ceva accidental. Dânsul a făcut o reîncadrare a activităţii DNA (eng. “reframing”) cu un scop politic anume. A dat acestei tehnici aparenţa unui discurs academic pentru a beneficia de un transfer de autoritate dinspre ştiinţă către politică. Chiar ieri un alt politician adopta o tactică similară spunând că trebuie să fie abordată ştiinţific candidatura la preşedinţie a unui partid la putere. Dacă apelul la autoritatea Bisericii în 2014 nu a dat roade poate că va da cel la ştiinţă.

Putem observa că naraţiunile actuale „high profile” despre „fake news” sunt doar un element din fenomenul general al erodării adevărului. Şi putem spera că aceste naraţiuni indică o schimbare în modul de proiectare a discursurilor publice în urma intrării prea multor oameni din occident în disconfort în manipulare.

“Cum e cu putinţă ca un om care a predat la Universitate dreptatea să ajungă, ca ministru al Justiţiei, să trădeze justiţia ?” Este posibil pentru cine ştiinţa e o marfă, studenții un instrument de profit şi rolul academic o treaptă către putere. O viziune tentantă şi pentru mulți studenți fără interes în cunoaştere, ci doar în bunurile care se pot obține cu ea. Un mod de raportare la adevăr caracteristic modului antreprenorial de a gândi o universitate. Fără valori perene universitățile sunt doar niște afaceri oarecare, iar profesorii niste rechini oarecare.

Spiritul antreprenorial trebuie să fie instrumental pentru cultura adevărului, nu invers. E nevoie de management, dar responsabil, cu discernământ. Esenţială este viaţa adevărului în lumea academică. Viaţa adevărului este fiziologia oricărei comunităţi academice. Viaţa nu este nici rigidă, cadeverică, servind dogmatic o putere, nici asemenea norilor, într-o schimbare mult prea rapidă, servind absenţei oricărei responsabilităţi faţă de sine şi semeni.

Este o falsă dilemă alegerea între lipsa adevărului consolidat, între o realitate fluidă, şi un adevăr dogmatic, corespunzând oricărei realităţi pe care o fundamentează constrângător. Există o cale de mijloc. Oricine a înţeles cu ce se ocupă gândirea o cunoaşte.

Acţiunea civică autentică, onestă, trebuie să fie calibrată şi planificată în funcţie de realităţile culturale ale erodării încrederii în adevăr. O minimă cunoaştere a acestui context al acţiunii este necesară (pdf). La fel de importantă este descurajarea rigidizării adevărului prin abordare dogmatică, exceptând contextele culturale unde dogma e doar o treaptă către un alt fel de adevăr, despre care nu se poate vorbi prea mult.



luni, 5 februarie 2018

“Curajul de a fi” de Paul Tillich – note de lectură

Cartea “Curajul de a fi” [1] ne propune o incursiune în istoria conceptului de curaj, discută câteva consecinţe asupra mentalităţilor în diferite epoci, iar la final formulează un concept general de curaj în context creştin.

“Curajul ca act uman, ca problemă de evaluat, este un concept etic. Curajul ca autoafirmare universală şi esenţială a fiinţei unui individ este un concept ontologic.” (pag. 9). Cu această taxonomie generală discuţia porneşte de la Platon şi ajunge până în contemporaneitate.

Direct relevante pentru situaţia actuală civică şi politică de la noi mi se par câteva lucruri:

1.      Se poate documenta că există un curaj de a-ţi manifesta individualitatea şi unul de a participa la acţiuni colective. Afirmarea individualităţii nu e imcompatibilă cu a fi parte la ceva care te integrează organic. Afirmarea individualităţii pare să ducă la conformismul democratic.
2.      Se poate susţine convingător prin apel la diferite texte că există ca fenomen un curaj de a avea o trăire mistică în sensul unei scufundări în fiinţa divină (sau în finiţa în sine) lăsând în urmă tot ce e lumesc, adică şi identitatea individuală, şi există un curaj de a avea o întâlnire personală cu persoana divină, care îţi menţine individualitate. Autorul propune un curaj de nivel şi mai general, care le depăşeşte pe cel mistic şi de întâlnire personală cu Alteritate, oferind o soluţie pe linia fenomenologică a unei ontologii care depăşeşte distincţia dintre subiect şi obiect.
3.      Se poate arăta că fanaticul nu are curaj, ci îşi sublimează disperarea în agresivitate. “El se abandonează pe sine însuşi pentru a-şi salva viaţa spirituală. El “evadează din libertatea lui””. Fanaticul atacă “cu violenţă disproporţionată pe cei care nu sunt de acord şi care dovedesc, prin dezacordul lor, elemente din viaţa spirituală a fanaticului pe care trebuie să le suprime în el însuşi. Fiindcă trebuie să le suprime în el însuşi, trebuie să le suprime şi în alţii.” (pag. 62-63)
4.      Modul general de construcţie a acestei cărţi.

În ce priveşte primul punct, protestele de stradă şi acţiuna civică în genere sunt o manifestare a curajului oamenilor. Nu se poate susţine că aceştii oameni se susţin doar pe ei sau numai apără o cauză de intere general, curajul lor se manifestă pe multiple planuri. Curajul e asemenea unei mânuşi pe care poţi să o întorci pe dos de mai multe ori Un strat e curajul de a fi tu însuţi, altul e curajul de a fi parte dintr-o entitate mai amplă care te integrează organic, iar al treilea cel e de a primi să treci dincolo de primele două către temeiul lor.

Poţi avea deasupra sau pe dos pe unul sau altul dintre felurile de curaj, după cum întorci mânuşa. În fiecare situaţie de viaţă e potrivit mai degrabă un anume fel de curaj, dar celelalte sunt co-prezente fără a fi active.

Conformismul democratic, ca orice conformism, poate să îşi piardă busola morală, ceea ce duce la subminarea condiţiilor pentru afirmarea individualităţii proprii. Regăsirea permanentă a busolei, ieşirea din conformism şi asumarea curajoasă din nou a democraţiei, sunt decisive pentru subzistenţa democraţiilor liberale (articol aici).

În ce priveşte al doilea punct, să-l pui pe Dumnezeu dincolo de distincţia subiect-obiect are sens din punct de vedere fenomenologic, dar nu are din punct de vedere teologic practic, ne- academic, adică din punct de vedere al îndumnezeirii omului - în ortodoxie.

Este adevărat că oricine se gândeşte la aceste lucruri din perspectivă filosofică poate să ajungă la concluzii similare dacă foloseşte un anumit limbaj tehnic. Cine se roagă, însă, nu are nevoie să ajungă la vreo concluzie. Practica nu are nevoie de o reconstrucţie conceptuală a practicii ca să poată subzista.

Reconstrucţiile conceptuale se pot face în diferite feluri. Reconstrucţia făcut de Paul Tillich dizolvă teoretic miza a-teismului, prin depăşirea nivelului teist de interpretare a religiei, dar soluţia formulată e nerelevantă practic pentru detensionări sociale pentru că are costuri de acces prohibitive. Nu ne putem aştepta să fie prea multe persoane care înţeleg despre ce e vorba. De altfel, depăşirea nivelului teist e o miză probabil doar în protestantism, în ortodoxie situaţia e multi-faţetată, paradoxală, tainică. Creştinismul ortodox nu e nu teism, numai perspective parţiale din exterior îl pot evalua astfel.

În ce priveşte al treilea punct, teroriştii musulmani, legionarii din trecut, sau persoanele care ieri au oprit prin agresiune un spectacol de film sunt nişte laşi.

Fanaticul în genere este un laş, el fuge de libertatea sa de a-şi răspunde personal la ceea ce îl frământă în privinţa credinţei sale şi se abandonează unei entităţi supraindividuale, grupul, naţia, coreligionarii. Se distruge pe sine pentru a-şi salva viaţa spirituală. Auto-afirmarea fanatică nu este un curaj, ci o disperare, o deznădăjduire, ultima treaptă înainte de sinucidere.

Cauza fanatismului este slăbiciunea, fie una din fire, fie una rezultată din subnutriţie culturală. Fanaticul atacă cu violenţă pe cei care par să susţină ceea ce el trebuie să suprime în el însuşi şi nu e capabil să o facă.

Fanatismul nu se combate prin contra-reacţie, ci prin întărirea acestor persoane din vreme, preventiv. Cei cu potenţial de radicalizare trebuie sesizaţi de liderii lor spirituali, educaţi, sau dacă nu au mintea necesară să li se ofere mai multă dragoste omenească şi treabă cu folos de făcut. Omul slab nu se poate mulţumi cu dragostea lui Dumnezeu, este imatur şi permanent dependent de alţii. Dacă este o persoană religioasă trebuie neapărat avut grijă să nu devină un fanatic.

Rolul oamenilor religioşi puternici în a controla fanatismul este decisiv.

În fine, ultimul punct. “Curajul de a fi” e un exemplu tipic de gândire structurală. Gândirea structurală e coborâre la scară (eng. down-scaling” de la noțiuni universale cum e ființa ca ființă către cele relevante pentru decizii de context imediat, actuale. Poate avea mai multe sau mai puține etaje, iar trecerea se poate face ca un fel de "deducție" rigidizantă sau prin metode diverse, acceptând relativa autonomie a fiecărui etaj, inclusiv a imediatului.

Un caz particular e drumul invers, ca ridicare la scară (egn. up-scaling”, prin care întemeiezi generalul doar pe empiric si imediat.

Gândirea liniară, cea prin care se ajunge la consecinţele sociale şi politice ale gândirii structurale, operează pe un singur etaj, cel mai uşor de înțeles, de scară mică, şi se consolidează cu cateva proptele structurale, nu multe, ca să fie uşor de comunicat şi înțeles. Nu are nici o autonomie argumentativă, nu poate duce la vreo concluzie constrîngătoare, depinde de ce vrei din-ainte.

Disputele din spațiul public sunt liniare cu mici proptele. Cunoaşterea tiparelor structurale ale culturii unei țări aau epoci condiționează eficiența acțiunii publice sau înțelegerea a ce se întâmplă sau s-a întâmplat.

Structurile intermediare se schimbă lent în decenii, iar modul de formulare si împachetare a temeiurilor, fundamentelor, în secole.

Identitatea majorității oamenilor e susținută prin argumente liniare cu câteva proptele, mai superficiale sau țintind direct in fundamente. Se poate face surfing identitar sau se poate alege un rol profund în cunoștință de cauză sau doar din conformism.

A leza identitatea oamenilor maturi indiferent de ce au ales e o agresiune. Trecerile personale trebuie să se facă liber. Fiecare om are dreptul să isi crească descendenții cum crede mai bine.

Cartea lui Paul Tillich ne foloseşte ca să înţelegem astfel de lucruri şi ne arată ce înseamnă curajul de a le spune.


Note


[1] Tillich P., 2007, Curajul de a fi, Editura Herald, Bucureşti


sâmbătă, 3 februarie 2018

Fură guvernanţii noştri, sau își împart ?

Un prieten a ridicat această subtilă problemă de filosofie politică. Nu ştiu care e răspunsul, tot ce pot face e o schiţă a structurii întrebării.

Întrebarea e legată de felul în care conceptualizăm relaţia cetăţenilor cu instituţiile statului. Sunt cel puţin două feluri de a face asta, unul caracteristic democraţiilor liberale, altul este tradiţional, autoritarist.

Dacă gândim că guvernanţii sunt în serviciul public, aşa cum este cazul într-un stat de drept, fură. Dacă gândim că sunt stăpânire, administratori a ce ne-a lăsat Dumnezeu, cărora le datorăm ascultare, îsi împart, asemenea vameşului din sicomor.

Totuşi, ceea ce ne interesează din punct de vedere practic în sociatetae civilă este ce fac ei de fapt, nu ce credem că fac ei în funcţie cum gândim. Relativismul nu ne poate umple cardurile ca să facem fapte bune din aceşti bani.

Ce fac guvernanţii de fapt depinde de cum este România de fapt, ce fel de stat este. Aici ar fi cel puţin trei aspecte : ce fel de stat este din punct de vedere legal, o chestiune la care pot răspunde specialiştii în drept, ce fel de stat este din punct de vedere social şi economic, domeniu în care au competenţă cei din ştiinţele sociale, cel fel de stat este din punct de vedere cultural, unde ştiinţele umaniste ne pot ajuta.  Din interacţunile subtile între constrângerile de drept, cele socio-conomice şi cele culturale rezultă, probabil, România de fapt.

Pare destul de rezonabil să credem că nimeni nu ştie cum este România de fapt. Unii teoreticieni spun că nici nu există astfel de entităţi sociale globale, alţii spun că există, iar între cele două extreme sunt o mulţime de poziţii intermediare, cum ar fi aceea că există nişte regularităţi juridice, sociale, economice şi culturale pe care le putem observa empiric şi pe care pentru a le interpreta folosim un obiect teoretic de genul societate, stat, care însă nu are o realitate tare, obiectivă.

Cele enunţate în paragraful anterior sunt în tensiune puternică cu faptul observabil că toată lumea vorbeşte despre România ca şi cum ar exista în mod obiectiv. România există, iar unii dintre noi o iubim. Ce iubim ? Mai mult, unii, politicienii, fac planuri de management, stau la întâlniri internaţionale la masă în numele ei, etc.

Tensiunea dintre evidenţa existenţei României şi imposibilitatea de a spune cum este de fapt se rezolvă teoretic poate considerând că România este un fapt instituţional, mai precis un sistem complicat de fapte instituţionale. Între caracteristicile unui fapt instituţional se află cea că există atâta vreme cât cei pentru care există sunt de acord cu asta.
·         Un exemplu de fapt instituţional care pare uşor de înţeles este căsătoria. E uşor de înţeles în interiorul grupului cu aceeaşi părere despre ce înseamnă. Cât de uşor de înţeles este la scara unui stat sau a unei uniuni de state se vede din disputele în jurul a ce înseamnă din punct de vedere legal, teologic, etc. Cu toate aceste neajunsuri, ne poate oferi o intuiţie asupra a ce este România din această perspectivă teoretică.

Faptele instituţionale, inclusiv România, sunt aşa cum au decis oamenii în trecut şi cum decid cei din prezent. Faptele instituţionale evoluează, dar nu oricum. Ceea ce s-a decis în trecut are consecinţe asupra felului în care se poate decide în prezent. Dacă am decis să mă tund zero acum o lună nu pot decide azi să îmi fac cărarea pe dreapta. În mod analog există nişte constrângeri obiective şi asupra faptelor instituţionale. Nu pot să fac orice din România, chiar dacă pot să vreau orice.

Ce am decis noi să fie România un stat de drept, sau să fie mai degrabă un stat autoritarist ? În diferite moment istorice unii au decis una, alţii alta. Comuniştii au decis chiar ca România să fie un stat totalitar. La fel şi legionarii. Nu putem fi acum chiar orice vrem, purtăm această moştenire cu efectele ei.

O condiţie fundamentală pentru ca ce vrem să devină realitate este să ştim ce istorie avem, o istorie cât mai realistă. Care istorie ea însăşi nu poate exista, ci putem avea doar perspective asupra adevărului istoric. Probabil că trebuie să citim mult şi să ne formăm opinii dintr-o competiţia pe piaţa ideilor. Altminteri fiecare îşi va prezenta istoria lui convenabilă, conform intereselor ca România să fie cumva anume. Dacă nu facem asta există un risc mare să decidem ceva ce nu se poate transforma în realitate. Va avea nişte consecinţe asupra realităţii, dar nu cele pe care ni le dorim. Dată fiind neclaritatea principială a atâtor lucruri legate de ce anume este o ţară, cum evoluează, cum poate fi controlată, este rezonabil să cerem decidenţilor să nu rişte prea mult, să ia decizii pas cu pas, ca să vedem ce se întâmplă.

În final o modestă părere, subiectivă. Nu e nevoie să câştige definitiv adepţii unui model cultural sau altul, nu e nevoie să credem toţi că guvernanţii fură, sau să credem mai degrabă că îşi împart ce ne-a Dumnezeu tuturor şi lor să în special. Ce este nevoie, cred, este să acţionăm cu măsură când folosim reprezentările pe care le avem asupra ţării sau unor părţi din ele. Să le folosim acolo unde e cazul, nu la orice.

De exemplu, cred că excesul sau carența de viață religioasă in lume ne face să îi transferăm funcţiile in viața socială democratică generând tensiuni si ineficiență în funcţionarea statului. În particular sunt de părere că :

·         la nivelul vieții sociale democratice nu există stăpânire, există doar un transfer de putere de la cetățeni la guvernanți contra servicii publice. Modelul bizantin e un obiect istoric, fără aplicabilitate in secolul XXI.
·         în lumea liberă, societatea deschisă, nu există luptă între bine si rău. Nu e nimic de salvat. Asta este doar in plan spiritual, personal.

Teendința excesive religioase şi salvaţionist seculare  sunt probabil statistic minoritare în societate în forma lor autentică, sincer asumată, dar ele dau muniție unor răpitori politici sau administrativi cvasipsihopaţi care le folosesc pentru a domina, a distruge fibra socială fie prin rigidizare naţionalistă, fie prin dizolvare globalistă, ca să facă bani cu o ideologie sau alta. Pentru că se poate.

Probabil că suntem în acest montagne russe cultural pentru că am preluat necritic modelul francez de stat. Modelul francez teocid si regicid e nepotrivit pentru cultura română, profund spiritualizată. dacă domină. E cu folos doar pentru contrabalansarea autoritarismului bizantin gata să transforme oamenii în sclavi de facto, sau a unui pragmatism anglosaxon exagerat, gata să transforme adevărul in utilitate. Nici unele nu se potrivesc deplin culturii române, fapt cu totul firesc - dat fiind că au fost inventate în alte culturi.

Nu e vorba aici de a avea orgoliul unui model românesc. E vorba de a folosi creativ instrumentele instituţionale existente pe piaţă, nu prosteşte, idolatrizându-le. Dacă va ieşi ceva caracterizabil ca românesc, dacă vom putea să producem vreo specie culturală, se va vedea în două secole de încercare şi eroare de acum încolo.

România are nevoie de discernământ, nu de copy paste al unor structuri formale de succes in culturi diferite. Discernământul nu se predă la şcoală, vine dintr-o tradiţie, îl capeţi sau nu alături de oameni care îl au şi pe lângă care uceniceşti.

E nevoie acut de o actualizare a practicilor Bisericii de raportare conceptuală la cei care sunt la putere în democrații liberale. Altminteri vrem nu vrem îi legitimăm prin limbajul liturgic folosit. Nu se pune problema schimbării lui, dar poate a interpretării lui la predicile unor înalţi ierarhi.


Guvernanţii noştri fură şi își împart.



Sursa foto:

luni, 22 ianuarie 2018

Ne ajută că doamna Dăncilă este o persoană religioasă ?

Am fost informaţi în spaţiul public că persoana propusă de PSD ca prim ministru este o persoană religioasă. Observăm două fapte: primul - că doamna Dăncilă este o persoană religioasă, al doilea - că s-a anunţat public acest lucru de către partidul care a propus-o.

Primul fapt o ajută pe dânsa în viaţa sa personală, care nu priveşte pe nimeni din punct de vedere public. Al doilea fapt arată că nu ne va ajuta în funcţionarea statului faptul că dânsa este o persoană religioasă.

De ce nu ne va ajuta ? Pentru că arată clar asumarea unei ideologii prin care se foloseşte o morală relevantă pentru viaţa ca întreg într-o problemă locală din punct de vedere existenţial, anume cea a funcţionării unei demoraţii liberale, a statului secular România. Se trage cu tunul după muşte.

Trebuie spus că acest tip de discurs public nu e practicat doar de putere. Nu e bună nici argumentarea publică a acțiunii împotriva corupției, plagiatului, imposturii, cu citate biblice, pentru că se va găsi repede cineva să preia mingea si să fie violent pe această bază, dată fiind heterogenitatea grupului celor îşi asumă morala creştină. Asta a fost schema legionarismului, e cea a talibanismului, e a oricărui fundamentalism.

În ambele cazuri poziţionarea ca centrală în spaţiul public de către formatori de opinie a moralei creştine pentru rezolvarea problemelor de funcţionare a statului creează condiţii de mediu propice pentru dezvoltarea extremiştilor prin selecţie culturală. Aceştia se simt legitimaţi, devin mai vocali, dobândesc mai multă putere şi elimină prin competiţie vocile rezonabile.

Morala ancorată în transcendent nu poate fi folosită pentru argumente bune la scara mică existențială a problemelor organizaționale, nici când eşti la putere, nici când eşti în opoziţie. Dacă îi dai acest rol, care nu îi este propriu, ea va scufunda strategic democraţia liberală pregătind condiţiile de trecere către un sistem iliberal.

Şi reciproc, ridicarea pistolaşelor morale asociate eticelor seculare la rang de arme strategice, bazarea acestor etici pe valori intrinseci, care nu depind de agent, poate fi eficientă pe termen scurt, dar este ineficace pe termen lung, ratează scopul strategic. Nimic cu valoare intrinsecă nu poate fi creat de un om sau de un grup fără a fi mai devreme sau mai târziu pus în discuţie, tratat ca relativ, ca specific unei "standpoint perspective". Nu poate fi folosită pentru argumente bune la scara mare existențială o morală care a evoluat şi funcţionează bine la scară mică.

Utilitatea acestor observaţii este independentă de faptul dacă cineva crede în Dumnezeu sau nu crede. Şi într-o abordare care tratează religia ca un produs al evoluţiei culturale / a instituţiilor, chiar şi într-o abordare biologizantă, este un fapt că moralele şi eticile subiacente folosite de oameni sunt potrivite în spaţiul public la scări diferite de acţiune.

Astfel, în ce priveşte morala religioasă e util public că ea mobilizează în sensul unor fapte corecte pe cine încearcă să o practice şi că oferă ţării un fond de capital social produs prin procese pe termen foarte lung, de secole, în bună măsură la scară spaţială supra-naţională, a civilizaţiei europene.

În ce priveşte moralele inventate de om în mod explicit, fără nici o pretenţie de ancorare în transcendent, ele permit formularea de argumente publice folositoare la scara acţiunii politice efective, a ciclurilor electorale şi a planificărilor strategice pe câteva decenii. Astfel de argumente sunt cele asociate funcționării unui stat de drept, domniei legii, obligației puterii de a fi in serviciul contribuabililor. Aici intră si ce rezultă din eticile locale, profesionale, seculare, nereligioase, controlabile managerial in comunități profesionale.

Exponenţii abordărilor religioase autoritarişti forţează o coborâre la scară (down-scaling), cei seculari o ridicare la scară (up-scaling).

Exponenţii abodărilor seculare democraţi liberali îşi pot autolimita domeniul de aplicare dacă înţeleg procesele de evoluţie culturală şi instituţională (pe linia teoriilor lui F. A. Hayek, D. C. North şi a economiei instituţionaliste actuale), scările lor specifice de acţiune şi felul în care procese caracterizate de scări diferite se cuplează în situaţii decizionale practice prezente. Statul de drept este un produs cultural evoluat într-un mediu de capital social de bună calitate evoluat pe termen foarte lung, a unor reguli morale asumate în viaţa privată de oameni independent de statul de drept.

Exponenţii abordărilor religioase pot avea două căi de acţiune funcţionale într-o democraţie liberală, care să nu ducă la distrugerea ei. Prima este relaţia personală fără caracter public cu persoanele religioase care sunt în funcţii înalte, ca de la duhovnic la ucenic. A doua este relaţia instituţională cu statul care are interes în menţinerea unei instituţii care produce valori sociale de care depinde însăşi supravieţuirea sa pe termen lung.

În competiţia geopolitică o astfel de soluţie de echilibru instuţional şi diviziune a responsabilităţilor este avantajoasă strategic atât în faţa sistemelor autoritariste fundamentate religios sau care elimină viaţa religiosă din societate, cât şi în faţa statelor de drept care îşi trag singure de sub picioare preşul, fundalul social al valorilor religioase. Primele nu sunt productive comparativ cu democraţiile liberale, cele din urmă nu sunt stabile comparativ cu statele autoritariste.

Schiţa de mai sus e o simplificare a peisajului din literatura de specialitate la un nivel care să poate fi inteligibil persoanelor instruite. În linii mari cele de mai sus sunt îndoielnice în aceeaşi măsură în care cunoaşterea ştiinţifică despre evoluţia culturală de care dispunem la ora actuală este îndoielnică.


Ceea ce e caracteristic unei democraţii liberale funcţionale şi stabile este a fi rezonabil.


marți, 16 ianuarie 2018

România, peşteră de tâlhari

Distrugerea deliberată a credibilităţii internaţionale şi sacrificarea vieţii oamenilor din ţară este un act de trădare naţională. Responsabili de aceste fapte sunt cei care controlează PSD, ALDE şi UDMR.

Să nu ni se spună că se simt ofensaţi, trebuiau să nu facă ce au făcut. Morţii din primul război mondial şi mutilaţii nu s-au sacrificat ca să fim bătaia de joc a acestor oameni.

Nu e nimic surprinzător în felul cum acţionează. Sunt urmaşii politici ai celor care în 1989 au lichidat mii de nevinovaţi ca să-şi legitimeze preluarea puterii asupra căreia au avut controlul din prima clipă. Ce fac astăzi e nimic faţă de ce ar putea face. Dacă interesele le vor cere vor şterge de pe faţa pământului sute de mii de protestatari. Sunt din soiul celor care pentru a avea controlul sunt capabili de distrugeri în masă.

Nu îi leagă nimic nici de UE, nici de NATO, pentru că nu cred decât în bani şi putere. Parazitează proiectul Catedralei Naţionale doar pentru că Biserica e un tovarăş de drum folositor în acest moment. Mâine, dacă ar găsi potrivit, ar dinamita-o la fel de bine ca să facă loc unui mausoleu pentru părticele din Lenin, urmând ideologia puterii de la răsărit.

Scopul lor e să aibă slugi care să muncească pentru salariile şi pensiile speciale ale celor puşi să le apere ce au jefuit, să dijmuiască tot ce producem. Scopul lor este ca nimeni să nu îndrăznească să facă sau să spună ceva fără acordul lor. Scopul lor este scoaterea ţări din spaţiul civilizaţiei şi libertăţii. Pentru asta mint în faţă cu neruşinare.

Ce vor face de acum încolo, la ce ne putem aştepta ? Vor continua să vulnerabilizeze politic, economic şi social ţara. Haosul politic este rezultatul unui plan de distrugere mascat sub lozinci naţionaliste. Cât de mare va fi distrugerea ? Atât cât nimeni să nu-şi mai permită să protesteze, iar ei să fie stăpâni pe un morman de dărâmături. Dar stăpâni. Orice e mai bun decât să accepte superioritatea altora, să accepte ce rezultă din valoare şi libertate. În această Românie distrusă micile lor oaze de bunăstare vor rămâne funcţionale, sau şi la vor crea în alte ţări, mulgând de aici resurse.

Esenţa programului acestor oameni este diabolică. Au transformat statul într-o entitate în care a fi cetăţean înseamnă doar a te apăra de agresiunea lor permanentă. Ne fură vieţile zi cu zi.

Omul e mult mai mult decât un cetăţean, are speranţe, vise, sentimente, proiecte. Nu ţine de esenţa lui să fie la cheremul unor oameni care frizează patologia, şi nici să lupte permanent cu aceştia. Un stat trebuie să permită dezvoltarea vieţii oamenilor în libertate. Dacă mai merită trăit în România e numai în interstiţiile puterii agresorilor. Supravieţuim în pofida existenţei statului, nu susţinându-ne reciproc într-o simbioză, trăim ce e frumos doar în mici grupuri locale, sau ieşind către transcendent.

Am ajuns aici pentru că am lăsat să crească malign în jurul nostru incompetenţa şi hoţia. Unii am participat activ la asta, alţii am tăcut din interes pe termen scurt şi din laşitate.

Trădătorii României trebuie opriţi prin curaj şi acţiune competentă. E preferabil să murim făcând asta decât să trăim în felul care se conturează la orizont.

Nu trebuie să fim trişti, ci să curăţăm sufletul permanent ca să trăiască bucuria în el şi să luptăm cu realism.


Nimic nu e pierdut. Împreună putem schimba totul. Cu efort, răbdare respect față de ce e valoros.