Nu locul ci modul

Nu locul ci modul

vineri, 20 mai 2011

Nachtgedanken eines Monade - Note de lectură la Kühn M (2009), Kant. O biografie. Polirom

„Nu mai era de nici un folos lumii
 şi nu ştia ce să se facă cu sine însuşi”
(Wasiansky despre bătrânul Kant,
Konigsberg 1804)

Bătrânul Kant ne spune: „Eu sunt obiect al propriului meu sine şi al reprezentărilor mele. Ceea ce există în afara mea este un produs al sinelui meu. Eu mă creez pe mine însumi... Noi înşine facem totul”. Să ne creăm atunci pe noi înşine.

Reprezentarea monadică include atât pe cea fenomenală, cât şi pe cea intelectivă. Ambele reprezentări sunt şi comunicări intermonadice mediate de un referent noumenal inaccesibil principial, pe care îl descriem (reprezentăm, modelăm) intramonadic printr-un spaţiu obiectivant atunci când încercăm să modelăm relaţii între reprezentări despre alte monade şi chiar dintre reprezentarea despre monada proprie şi cea despre altă monadă, sau dintre reprezentări despre o monadă la diferite momente de timp obiectivat.

Ajustarea modelelor se face pentru compatibilizarea lor cu ceea ce se întâmplă, cu stratul fenomenal, al entităţilor aparente. Ajustarea se face prin termeni noi, prin relaţii noi între termeni şi prin straturi noi de discursuri, nu neapărat ierarhice, ci suprapuse la nivelul unor module ale lor (termeni, sau entităţi semiotice mai complexe).

Drumul de la „energia” monadică la lume este strict personal, nerelevant pentru ştiinţele naturii, iar drumul de la „energia” lumii obiectivate la reprezentarea despre persoană este public. Cel public este instrument pentru scopuri personale, iar cel personal, prin unele componente ale lui reprezentate obiectivant, este mecanism (prins într-o structură explicativă nepractică) în procesul explicativ public.

Statutul ontologic profund al unităţilor selecţiei este de monade (în sens noumenal cu excepţia celei proprii – la care avem acces nediscursiv), iar cel epistemic ţine de procesul de reprezentare al altor monade în cadrul monadei observatorului. Ca reprezentări unităţile selecţiei sunt sisteme de dezvoltare, iar regulile de cunoaştere a sistemelor de dezvoltare (statut lor epistemic în sens restrâns) ţin de felul în care putem descrie scopurile, resursele, raţionalitatea ca eficienţă de utilizare a resurselor în vederea atingerii scopurilor, eficacitatea şi „mediul” ca spaţiu obiectivant dintre sistemele de dezvoltare la care putem „reduce” într-un discurs complementar monadele.

Monada este o entitate noumenală de un tip particular, reprezentabilă prin analogie cu cea personală (sine decizional, eul ca lume şi sinele transcendent ca scop necesar pentru intrarea în lume şi constituirea eului). Sinele transcendent îl reprezentăm ca dezlumit (pentru că lumea este imanentă, nu transcendentă), este doar un analog de „energie” monadică (sine decizional) cu rol de scop. Sinele transcendent nu este monadă.

Dacă este ca sistemul de dezvoltare să aibă realitate obiectivă, trebuie fie să extindem intelectul kantian, fie să introducem condiţii de obiectivitate şi la un palier superior intelectului. Dar poate că este mai adecvat să arătăm că obiectivitatea şi subiectivitatea derivă dintr-o structură mai fundamentală ontologic, adică să reconstruim teoria raţiunii.

Care ar putea fi rolul raportării ontologice (ca „opusă” celei ontice) ? Sunt diferenţiabile prin scările de raportare. Atitudinea ontologică se face cu o demodularizare a lumii, nepăsare de local, păsare de tot, este facilitată fie de introspecţie (distanţare de lume, epoche), fie de confruntarea cu scara globală  (munte, mare, cer). Omul este animalul care contemplă cerul. Rolul raportării ontologice este că obligă la alegere liberă, la asumarea vieţii proprii, la dobândirea unui caracter, la structurarea lumii personale (vieţii în sens popular) prin voinţă, sau la nimic din toate acestea - dar prin liberă alegere.

Lucrul în sine este o tentativă de spaţiu obiectivant vidă datorită limitelor lumii, necesităţii ontologice a transcedentului. Pe de altă parte, lucrurile în sine sunt substituibile funcţional într-un discurs de tip ontic prin modele teoretice structurale. Acesta este rolul teoriilor micro şi macro, de a aproxima lucrurile în sine. Avem prin urmare o diferenţă esenţială între entităţile micro şi macro, pe de o parte, şi cele mezo (fenomenale, accesibile fără medierea unor termeni teoretici). Realitatea ontică este acum descrisă prin cuplajul micro-mezo-macro, prin cuplajul structurii (micro) la un aparent rol ontic (macro) folosind entitatea fenomenală neteoretică (mezo). Dar rolul ontologic central îl are lucrul aparent, fenomenal. Structura (prin prisma căreia lucrul aparent în sine este doar părţi aflate în relaţie) şi rolul său (prin prisma căruia lucrul aparent în sine este doar parte cu un anumit rol într-o entitate mai amplă) sunt aproximate (modelate) printr-o construcţie discursivă teoretică.Se schimbă şi modul de definire a lucrului aparent, de la definire prin gen şi diferenţă specifică (o definire bazată pe clasificarea tuturor lucrurilor aparente), la definire prin structură şi rol.

Lumea monadică demodularizată însăşi, ca entitate mezo de scară maximă, este abordată (modelată) ontic în acelaşi fel. Universul şi teoriile despre el nu sunt decât modele teoretice pentru aproximarea lumii în sine, dar întrucât aceste modele (discursuri) fac parte din lumea monadică ele vor fi fie incomplete, dacă nu dau seamă şi de ele însele, fie autoreferenţiale. Soluţia oamenilor de ştiinţă pentru coerentizarea discursului propriu este abordarea neintegrată a părţilor fenomenale şi discursive ale lumii monadice (ştiinţele naturii vs. ştiinţele socio-umane), cu o eventuală negare, la extrem, a realităţii entităţilor tratate de grupul de ştiinţe complementar.

Reducerea ontologică la lucru în sine transcendent este lipsită de sens, pentru că lucrul în sine se sprijină ontologic pe entitatea aparentă. Reducere ontică prin modele ale lucrurilor în sine are doar valoare epistemică. În biologie demersurile de modelare a lucrurilor în sine asociate organismelor prin structură şi rol sunt complementare epistemic. Nu este cazul că teoria evoluţionistă este neştiinţifică pentru că modelează doar prin rol organismele în sine. Organismele sunt cognoscibile atât mecanismic (printr-o teorie dezvoltării care include o teoerie a variaţiei, reducţionism molecular), cât şi selecţionist (printr-o teorie a sistemelor ecologice care include o teorie a selecţiei), ambele demersuri putând susţine o teorie mai generală a sistemelor de dezvoltare ca unităţi ale selecţiei formate din organisme şi entităţile valorice asociate lor, complementară epistemic cu o abordare obiectivantă a mediului organismelor.

Teoria din „Critica raţiunii pure” este adecvată doar părţilor mezo ale lumii noastre, nu se referă şi la entităţile micro şi macro pentru simplul faptul că discursuri care modelau lucruri în sine nu existau pe vremea lui. O dezvoltare a teoriei transcendentale kantine se poate face analizând modul ştiinţific actual de reconstrucţie a lucrurilor în sine asociate entităţilor fenomenale rezultate din modularizarea lumii monadice.

Kant ar fi mers fără îndoială mai departe. Doar dispariţia propriei lumi l-a oprit.


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu