"Atunci tiranii, umplându-se de mânie [după ce un străjer al temniței a sărit în iaz alături de mucenici strigând "Și eu sunt creștin!"], au poruncit ca, legându-i, să-i tragă la mal [pe cei patruzeci de mucenici din iazul înghețat]; și, ducându-i de acolo la locul cel de muncă, au hotărât să li se sfărâme gleznele cu ciocane. Și făcându-se acea cumplită muncă, binecredincioasa maică a unuia mai tânăr cu anii, anume Meliton, dintre sfinții mucenici care pătimeau, venind acolo, îi întărea cu cuvinte de îmbărbătare pe sfinți, spre vitejească răbdare. Căci, temându-se ca nu cumva fiul ei, ca un tânăr ce era, să se înfricoșeze și să slăbească în munci, cu dinadinsul spre dânsul întinzându-și mâinile, îl învăța grăind: "Fiul meu cel preadulce, mai rabdă încă puțin ca să fi desăvârșit. Nu teme, fiule. Iată Hristos stă înainte, ajutându-ți!"
Iar sfinții mucenici, fiind sfărâmați și acum sufletele lor dându-le Domnului, grăiau: Sufletul nostru ca o pasăre s-a izbăvit din cursa vânătorilor; cursa s-a sfărâmat și noi ne-am izbăvit. Ajutorul nostru este întru numele Domnului, cel ce a făcut cerul și pământul ! Și zicând toți "Amin", și-au dat lui Dumnezeu sfintele lor suflete. Iar Sfântul Meliton, fiul care era îndemnat de maică-sa, încă mai răsufla.
Deci tiranii au poruncit slujitorilor ca, punând în care trupurile sfinților, să le ducă spre ardere; iar pe tânărul acela l-au lăsat abia răsuflând, având nădejde că va fi încă viu. Însă maică-sa, văzând pe fiul ei singur, lăsându-și slăbiciunea femeiască și având tărie bărbătească, a luat pe fiul său pe umeri și fără de temere mergea după car. Iar Mucenicul Meliton, care era dus de maica sa, bucurându-se, și-a dat sufletul său în brațele lui Hristos. Iar maica sa, ajungând carele, a pus trupul fiului său mort peste trupurile sfinților."
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu