Nu locul ci modul

Nu locul ci modul

marți, 30 octombrie 2012

Rugăciunea inimii

Doamne, Iisuse Hristoase, fiul lui Dumnezeu,
Miluiește-ne pe noi, păcătoșii !



Cu privire la tensiunile cu Rusia

Situatia era clara pentru publicul romanesc fara ochelari de cal inca de la picarea guvernului Ungureanu si primele declaratii ale lui Marga.
 
Dar chiar si cele mai obiective publicatii nu au incurajat o interpretare care sa accepte realitatea conflictului decat prea de curand, cand lucrurile ajung in faza anchetarilor simbolice de agenti si a declaratiilor agresive din partea Rusiei cu privire la folosirea Transnistriei pentru amplasarea de rachete.
 
Daca media onesta actiona proactiv, pe baza bunului simt patriotic, nu doar reactiv, cu gandul la deontologia lui peste prajit, putea avea o contributie la ridicarea valulului de pe ochii multor cetateni. Majoritatea jurnalistilor sunt insa lasi, cu gandul doar la propria credibilitate, de care depinde income-ul. Cu exceptii pe care le numeri pe degetele de la o mana (Cartarescu, Turturica).
 
In acest mod contributorii si ziaristii sunt cam la 6 luni in urma a ceea ce la nivel de conducere a statelor se stie ca va urma. Mass media devine doar un fine-tuning al politicilor publice nedeclarate, in nici un caz o putere in sine.
 
Personal insa sunt optimist: congresul PPE desfasurat aici e un semnal arhisuficient ca Romania nu va fi abandonata de NATO si Europa. Nu mai zic de interventia din timpul referendumului. Romania e doar o parte din aceste institutii, are suveranitate on-paper, ca si Grecia. Daca "poporul" va vota iesirea din ele, poporul va fi ignorat. E prea tarziu pentru Rusia. Ce poate sa obtina e doar o reducere a pierderilor strategice.
 
Asta nu e o asigurare si pentru Basescu. Inclin mai degraba sa cred ca va fi urmat de cineva cu nuanta ortodoxa, gen Baconschi, tocmai pentru a capitaliza pe excesele nationaliste manevrate in mod perfid chiar de Rusia.

În pofida forței duhovnicești pe care o posedă poporul rus, Rusia nu va putea fi lider al lumii ortodoxe până nu își rezolvă două probleme:

- mândria; nu poate conduce lumea ortodoxă o nație care crede că merită să o conducă, oricât și-ar gestiona politica de canonizări astfel încât să fie în topul sinaxarului. Din acest punct de vedere mai degrabă o țară ca Serbia sau România pot fi în mod natural centrul duhovnicesc.

- lăcomia; când te  bucuri la puținul altuia, vezi cazul tezaurului românesc, cum poți crede că poți funcționa ca model de viață?

Între ereziile și ateismul occidentale și păcatele de-a stânga și de-a dreapta rusești, România are o singură cale: să își păstreze identitatea. Aceasta nu este nici estică, nici vestică. Mai degrabă estul și vestul sunt forme degenerate ale unui model pe care îl putem implementa noi, grecii și sârbii, și care nu este nimic mai mult decât viața autentică întru Hristos.

joi, 25 octombrie 2012

Mâna ta


Rodul cui sunt mâinile noastre?


E încă întuneric. Urechea lipită de pernă

Simte inima pulsând.

Sesizez în mod obiectiv că sunt viu.

Ieri am atins o mînă. Specială. De om.

Viu. Și mult mai mult decât atât.


Deschid Biblia cu gândul să caut

(da, să caut, pentru că ce șansă este

să găsești, să vezi imediat cuvântul

mână într-o carte, asta mă întrebam

în puțina mea credință chiar acum,

după ce s-a întâmplat ceea ce vă voi spune)

Să caut, așadar, ceva despre mână,

A cuiva sau a Lui,

Și ochii îmi căzură în locul deschis

Pe următorul cuvânt: mâna.


"Tot ceea ce mâna ta prinde să săvârșească fă cu hotărâre,

Căci în locuința morților în care te vei duce

Nu se află nici faptă, nici punere la cale,

Nici știință, nici înțelepciune." (Eccl. 9, 10).


Într-adevăr, am sesizat în mana ta hotărâre. Aspră.

Era acolo puterea unui om care urcase muntele.

Puțin mai avea până în vârf.

Era o întrebare. Dar și o căutare decisă.

Nu era o mână temătoare.

Mâna mea ceruse mâna ta? Nu știu.

Fragilitatea casantă

Se așezase căuș primind tăcută mâna mea.

Însă curând începu să atingă întrebător

Degetele străine sosite pentru prima oară

Acolo. O mângâiere întrebare, apoi tăcere.

Urmă răspunsul.


Mâinile noastre sunt rodul mâinii Lui.

marți, 23 octombrie 2012

Majestatea Sa Regele Mihai I al României, Doctor Honoris Causa al Universității din București

"Joi, 25 octombrie 2012, Universitatea din București are deosebita plăcere și onoare de a acorda înalta distincție de Doctor Honoris Causa Majestății Sale Regele Mihai I al României. Ceremonia se va desfășura începând cu ora 12:00 în Aula Magna a Palatului Facultății de Drept (Bd. Mihail Kogălniceanu, nr. 36-46).
 
Majestatea Sa Regele Mihai I al României s-a născut la 25 octombrie 1921, la Sinaia și este fiul Regelui Carol al II-lea și al Reginei Elena. Prima domnie a MS Regelui Mihai I a început în 1927, după moartea bunicului Său, Regele Ferdinand I. Mihai I a primit titlul de Mare Voievod de Alba Iulia. În urma abdicării tatălui Său, la 6 septembrie 1940, a redevenit Regele Mihai I.
 
Regele Mihai I a reprezentat nu doar continuitatea monarhică – la moartea Regelui Ferdinand – într-o Românie de curând ieșită din încercarea Marelui Război, dar, mai cuprinzător, a fost simbolul continuității naționale. Simbol și factor al rezistenței față de instalarea comunismului în România anilor 1945 - 1947, a încurajat apoi ralierea forțelor care, în rândurile exilului românesc, doreau să continue lupta contra regimului impus din afară, cu speranța întoarcerii în țara eliberată.
 
Regele Mihai I a ilustrat după 1989 capacitatea Monarhiei de a rămâne un simbol național esențial, asociat cu mândria și cu încrederea în destinul comun al românilor. Primirea impresionantă pe care bucureștenii au făcut-o Majestății Sale în primăvara anului 1992 a arătat nu doar faptul că Monarhia română își făcea din nou intrarea în memoria colectivă eliberată de represiunea comunistă, dar și că Regele Mihai I devenise o imagine a speranței, a dorințelor într-o societate divizată și confruntată cu o criză de identitate prelungită.
 
Instituție națională, născută odată cu Statul român, Universitatea din București omagiază, prin acordarea titlului de Doctor Honoris Causa cu ocazia celebrării onorabilei vârste de 91 de ani, simbolul național pe care l-a reprezentat și îl reprezintă MS Regelui Mihai I al României, în persoana căreia legătura românilor cu trecutul și speranțele lor pentru viitor s-au întrupat de atâtea ori: „Nu văd România de astăzi ca pe o moştenire de la părinţii noştri, ci ca pe o ţară pe care am luat-o cu împrumut de la copiii noştri” (Discursul MS Regelui Mihai I al României în Parlamentul României, 25 octombrie 2011).
 
Majestatea Sa Regele va fi reprezentat în cadrul ceremoniei de către Alteța Sa Regală Principesa Moștenitoare Margareta, care va primi însemnele înaltului titlu academic."
______
 

sâmbătă, 6 octombrie 2012

Mărturia unui basarabean

"Eu sînt Busuioc Ioan Gheorghe, născut pe 20 martie în anul 1927, în satul Condrăteşti, comuna Năpădeni, plasa Corneşti, judeţul Bălţi, ţinutul Basarabia, ţara mamă România. Am învăţat la şcoala românească. 7 clase. Tatăl meu a făcut armata în Bucureşti, la Şcoala Militară nr. 3 Infanterie, regimentul 13 din Bucureşti. Tata a fost luat la închisoare pe 25 de ani plus 5. Noi cu mama rămăsesem toţi 4 surori şi 2 fraţi.

În '44, singur m-am calicit cu o mină rămasă în urmă războiului (o jumătate de an a stat războiul la noi în sat). De atunci am rămas orb. A explodat sub mine. Uitaţi picioarele mele! Vreo 2 kg de fier sînt într-însele. Schije. Numai osul gol a rămas. Mata trebuie să mă scoţi în fotografie să se vadă în ce hal m-au adus ei în Siberia.

În '49, 6 iunie, ora 2 noaptea, mama mă scoală. Eu eram de amu' orb şi dormeam cu vitele. Dacă se întîmpla să vină cineva, vreun tîlhar, să răcnesc, că aveam multe vite. Şi mă scoală: scoate repede vitele afară din sarai!

Mama le-a scos pe celelalte 4 surori şi pe fratele. Vitele erau de-acum scoase la poartă şi-au fugit în pădure cu toţii. Eu am rămas singur. Şi m-am aşezat pe prispă. Şi ascultam în sat cum răcneau fumeile, copiii pe care-i ridicau. Peste vreo trei case, acolo, au luat un om cu oasele moi, din născare. Ascultam răcnetele jitelor care rămîn singure.

Lîngă mine erau 2 cîini. Unul stătea în partea dreaptă şi-mi lingea mîinile, dar unul şedea jos şi-mi lingea picioarele. Săracii simţeau ce-are să fie. Şi-au venit ăncăvediştii, ocupanţii ăştia sovietici, la poartă. Da' cîinele o sărit de lîngă mine şi s-a repezit la ei. Auzeam hămăitul lui. L-au pălit cu ceva şi cîinele a-nceput să scheaune. Tropăind se vîrau prin-năuntru.

Au înconjurat casa. Vreo doi trei au venit la mine. Cînd m-au văzut, că era întuneric, m-au întrebat: Da' tu ce stai aici? Au vorbit moldoveneşte, erau activişti de-ai noştri. Şed şi-ascult, zic.

Intră în casă. De-amu ei ştiau că io sînt orb. Unul l-au lăsat lîngă mine dar ceilalţi au intrat în casă şi-au văzut aşternuturile cum s-au sculat surorile mele cînd au fugit în pădure. Au văzut şi-n ocol că vite nu-s. Unul cu voce groasă a strigat: Au dovedit să fugă. După ei! Şi ce face? Pe mine m-arestează şi mă pune-n casă, la perete.

Soldat la uşă. Stăteam cu faţa la perete. Mă întreabă unde e mama. E dusă la prăşit, răspund. Ce prăşit, noaptea, amuia?! S-a dus la prăşit şi altceva nimica. Atunci un pîntecos, mare, zdravăn, cam de vreo 40 de ani îmi vîră pistoletul în gură şi în ureche. Spune unde e mama ascunsă? Şi îmi vîla iaca aşa levorverul în gulă, în uleche, uite aşa îmi vîla. I-am spus că-i dusă la prăşit şi alteceva nimic.

Îl ştiam după vorbă că are 40-50 de ani, eu auzeam foarte bine atunci şi ghiceam omu' şi ce înălţime are (e un orb în Tiraspol de simte şi ce culoare are pielea feţei).

M-au bătut, m-au înghiontit, m-au pus arestat şi s-au dus. Aşa, pe la amiază, vine schimbul soldatului cela şi mă ia pe mine, pe jos, vreo 15-20 km, s-o căutăm pe la ogoarele noastre pe mama. Am ajuns aşa pe un deal. Iar în vale era o pădure. M-au pus să strig: Ieşi mamă din pădure, ieşi mamă din pădure. Dacă n-oi ieşi, pe mine m-or împuşca. Fie-ţi jale, ieşi şi vino la mine.

M-am dus la alt pămînt, noi aveam atunci mult pămînt, nu era colhoz, tot nu era. Cînd ne opream, soldatul mă împungea cu avtomatul în spinare ca eu să strig şi mamei să-i fie jăle de mine şi să iasă. Dar mama mă vedea. Şi io credeam că ea nu iese. Dar cînd m-am întors din Siberia, ea mi-a povestit că ieşise, dară activistul de la noi din sat îi făcuse semn să fugă, să mă lase. Activistul ăla om tare bun o fost, dacă n-a dat-o pe mama prinsă.

Am ajuns înapoi acasă şi pe mine m-a urcat în maşină. Lucruri mi-a aruncat o chiochie de-a mea. Da nu prea multe că le căraseră deja vecinii. M-au dus la selsoviet. Cum stăteam eu în maşină, că nu m-o dat jos, le-o adus şi pe jitele noastre, le prinsese. Şi ele m-au recunoscut şi-au venit la mine să mă lingă. Răgeau că le duce în colhoz. O zi m-o ţinut la selsoviet. Pe mama n-a prins-o, aşa că m-au dus singur în Siberia.

Ne-au dus la gară la Bălţi. Am simţit din maşină o bufnitură. O lipiseră de uşa vagonului. Şi de acolo, din maşină, trebuie să păşesc în vagon. Da' io nu vedeam. Iar soldatul mi-a zis o înjurătură ca să merg mai repede. Da' io unde să merg dacă nu vedeam? Şi-atunci m-o luat de cap şi m-o azvîrlit în vagon.

Vagon de vite era cela şi avea aşa 2 etaje că era pentru oi. Ne-a pus pe noi şi sus şi jos. Şi drepţi nu puteam sta, doar în chirostrii. L-a bătut în scînduri şi-a lăsat o crăpătură de vreo 10 cm. Eram în luna iunie şi era tare năduşeală. Cînd ieşam afară tot pe la crăpătura aceea ieşeam că era loc destul. Aşa ne-o dus. Năduşeală, copii, fumei şi bătrîni. Care năşteau, care mureau.

După ce-am trecut de Urali mulţi au murit. Vagoanele nu le-au deschis pînă dincolo de Volga. De-abia atunci ne-a dat de mîncare şi i-am îngropat şi pe cei care muriseră. S-au dus oamenii lîngă calea ferată şi-au săpat cu lingurile gropi. Acolo i-au pus. A început a ne da apă şi ne-au lăsat să ne scăldăm într-un rîu. Pe mine oamenii m-au ajutat. Da' eu tot eram să mă înec.

Am ajuns la sfîrşitul lui august în ţinutul Kurgan, raionul Pituhovka, satul Orlova. Era chiar lîngă Tiumeni. Am fost în Orlova 15 familii de moldoveni, da' io singur. Oamenii ziceau c-am ajuns ziua. Dar am stat pînă noaptea că să ne ducă pe fiecare la colhoz. Lucruri de-astea se făceau numai noaptea. A doua zi, la lucru.

Era mult de lucru. Pe acolo un colhoz e lung şi de o sută de kilometri. Norocul meu că am căzut în sat cu un om care-l ştiam de acasă: Bodrug Ion Gheorghe. Pe el şi pe ceilalţi i-o dus la muncă. Dar cu mine, un orb, ce să facă?! N-a avut nimeni nevoie de mine. Io am rămas numai cu băţul în mînă şi cu tolba. Fiindcă n-aveam de muncă eram să mor de foame. Şi cînd am văzut io aşa, am spus că trebuie să plec la Moldova înapoi.

Prima vorba care ne-a zis-o cînd am ajuns în Orlova a fost că aici sîntem aduşi pe viaţă. Da' io le-am spus că nimica nu-i pe viaţă, numai Dumnezeu. Şi mi-am luat inima-n dinţi. Într-un sat aproape de-acolo se aflau nişte copii care fuseseră ridicaţi din satul Petronia, raionul Glodeni. Nişte copii fără de mamă, fără de tată, unul de vreo trei-patru ani, Mitea, Dumitru pe româneşte, altui Serghei de vreo cinci-şase ani şi o fată de vreo nouă-zece ani,Tania.

Tania avea şi-un frate mai mare, nu drept. Nicolai se numea el şi uite cum a fost cu Nicolai acesta. El în '41 fusese ridicat şi trimis în Siberia. După cîţiva ani a ajuns să muncească în şahtă, lîngă Irkutsk. Era harnic şi a ajuns un muncitor ca toţi ceilalţi şi a avut opusc să vină acasă, la Moldova. Cînd a ajuns acasă era noaptea. El n-a mai avut răbdare să se facă ziuă ca să vină şi cînd să intre în ogradă, poarta deschisă.

Înăuntru era o maşină şi pe mama lui cu trei fraţi mai mici taman atunci îi ridicau. N-a dovedit nici în casă să intre. L-au pus şi pe el în maşină, laolaltă cu ceilalţi şi l-au deportat din nou. La gară, l-a despărţit de familie. Şi l-a dus. Nu lîngă Irkutsk, unde îşi făcuse deja un rost, ci aicea în Orlova. Noi cînd am mers cu trenul, el ne spunea dinainte ce-o să vedem. "Io acum două zile am trecut pe-aici" - aşa ne spunea. Ne-a zis ce gări o să fie, că o să ajungem la munţii Urali şi că scrie acolo Europa, iar acolo Asia. El a murit în Siberia.

Şi ne ziceau toţi oamenii din sat de acolo, chiar şi prezidateli de colhoz, că de ce mai stăm noi acolo un orb şi nişte copii amărîţi. Duceţi-vă la Moldova! Ce-are să fie?! Şi oamenii ne-au ajutat, ne-au umplut tolbele cu suhar şi, într-o dimineaţă, cam pe la ora 10.00, am plecat.

Trebuia să mergem cale de 70 de km pe jos pînă la gară, pentru că la şoferii de camion sau la cei cu căruţe să dăduse ordin ca moldoveni să nu ieie. Aşa ne-am pornit, eu şi cu cei trei copii: Dumitru, Serghei şi Tania. Pe mine copiii mă conduceau de mînă. Ei aşa mici erau şi nu ştiau mare lucru dar eu, om în vîrstă, 22 de ani, ştiam cum şi ce să întreb tot. Fata ceea, Tania, ştia bine ruseşte şi tălmăcea ce întrebam eu.

Pînă la Pituhova, la gară, nu era nici un sat, numai păduri şi ape, 70 km. Dar cineva ne-o vîndut pe noi la ăncăvede că noi am fugit. Şi am mers noi vreme bună. Numai pădure, numai apă. Copiii aceia erau dezbrăcaţi. Mitea nu avea nici cu ce să-şi acopere şezutul. Şi cum mergeam noi, aud deodată uruit mare, copiii îmi spun că deasupra noastră se învîrt avioane şi că lasă fum mult pe cer deasupra noastră. Io am înţeles, v-am spus că eram om de 22 de ani, că vor să arate locul unde sîntem. Nu trece timp şi dintr-o parte şi alta a pădurii, din tufari, apar militarii. Tropăiau şi zăngăneau armele. Ne înconjoară. Staţi, mîinile sus! Şi eu şi copiii am ridicat mîinile sus. Staţi! Unde? La Moldova.

Dar vezi, noi cînd am ieşit din sat am răcnit, dar erau ruşi acolo, în sat, care pe noi ne apărau. Dar erau ruşi care erau împotrivă. Şi noi strigasem: dasvidaniya Orlova, dasvidaniya Orlova, noi plecăm la Moldova. Şi făceam cu mîinile şi tîrîiam piciorele să tîrîie toţi moldoveni şi să vie după noi. Aşa au ştiut că noi plecăm. Ne-au arestat. A venit o maşină şi ne-a dus la arest în Pituhova. Acolo, cînd am ajuns, locul era pregătit. Ne-au băgat într-o cameră şi ne-au pus să stăm jos într-un ungher. Un miliţioner ne păzea. Am stat în ungherul acela, lîngă o sobă, vreo 3-4 zile. În timpul ăsta au scris în alte regiuni, pe la Moscova.

Au venit într-o zi, au intrat în cămăruţa ceea, şi au început a striga: Ungurean Tatiana, cine e? Eu, a zis fetiţa. Scoală şi hai! Mihăilă Serghei? Eu! Scoală şi hai! Pe toţi trei i-au sculat. Aşa, în cămaşă, fără chiloţi, fără pantaloni, desculţi, cum erau. Haide după mine, le-a zis. Dar io dau să merg cu dînşii şi miliţionerul îmi trage una după ceafă. Tu aicea! Numai ei. Am început a răcni. Io ce mă fac fără dînşii, io nu pot merge nicăierea, nici afară, nu văd nimic. Io sînt orb. Aici!

Peste cîteva zile a venit răspuns şi pentru mine. Mi-au zis: Îţi dăm ţie două propuneri - la închisoare te duci pe toată viaţa sau înapoi la Orlova? Io am răspuns: Ura! La închisoare pe toată viaţa! El îmi zice: Mai şezi un ceas să te gîndeşti! Tu eşti liber în Orlova dar aici la închisoare pe toată viaţa. Dar io fără să mă gîndesc îi spun că şi peste o sută de ani, în toată ziua întrebat la fel, tot închisoare pe viaţă vreau. Şi am rămas acolo.

M-au trîntit într-o comnată. Am auzit cînd a trîntit uşa de fier şi a închis. După aceea io am început a achipui pereţii cu băţul. Avea doi metri lungime şi trei de lată. Era o fereastră îngustă de vreo 20-25 cm. Achipui uşa de fier. Avea o bortă cît să bagi degetul. Mă culc jos pe podea cu tolba aceea cu suhar şi mîncam, da' nu mult ca să nu-mi fie sete de apă şi să cer. Veneau în fiecare dimineaţă şi seară şi mă întrebau: Ei, Vanea, aici la închisoare pe viaţă sau la Orlova? Aici!

Io nu vroiam să mă întorc la Orlova pentru că acolo şi un zdravăn şi în puteri murea cu zile, darămite un orb ca mine. În închisoare îţi dădeau să mănînci de trei ori pe zi. Şi te lăsau în pace. Da' ce să vezi? După vreo trei luni, vine şi-mi spune să ies afară. Ieşi afară, strigă. Aicea ţie ţi-e sanatoriu, ţi-e bine. Înapoi la Orlova! Şi m-au trimis înapoi, cu mîinile legate la spate cu sîrmă. Mai bine moartea ori închisoarea pe viaţă.

Ei, cînd am văzut io că aşa stă treaba, am început a scrie. Am scris sute de scrisori lu Stalin, la Moscova. Io ceream ori închisoare pe viaţă ori să mă împuşte dacă sînt vinovat. Io singur nu-mi scriam scrisorile. Oamenii m-ajutau. Nu oamenii mari, ci copiii. Cei mari se temeau, da' pe copii n-avea cum să-i prindă. Iar io găsisem o fetiţă căreia îi dictam şi ea scria. Da' multă vreme n-am primit răspuns. Pînă ce au venit doi polcovnici tocmai din Moscova. M- au căutat pe mine şi m-au găsit la o casă. M-au chemat să vorbim afară.

Era cald. M-au aşezat pe o grămadă de lemn. Ce scrii tu? Ce vrei? Iaca i-am scris lu Stalin că aşa, aşa, aşa... Ţie nu-ţi dă voie nimenea, nicăierea! Uită de Moldova! Tu în Moldova nu te duci! Atunci împuşcă-mă! Nu, că nu e voie să te împuşcăm, trebuie să te munceşti. Dar la închisoare atunci, zic. Ucide pe cineva, spune el. Şi cum stăteam la mijloc, iar ei unul într-o parte şi altul în cealaltă, întind mîna îl achipui pe umăr, simt pagoanele de polcovnic, şi îl înfaşc de gît iar cu băţul mă reped să-l traznesc în cap. Celălat mă ţine. Ce mă, ai turbat? Păi dacă tu mă-nveţi a ucide, pe tine te-oi ucide.

Asta a fost în '50, la un an de cînd ne-au adus. Sibiriacilor de acolo, băştinaşilor, le era milă de mine şi mă întrebau ce rău am făcut eu, un biet calic, de m-au adus aici în Siberia. Dar ăncăvediştii ceia din sat îi minţeau pe oameni. E, nu ştiţi ce-a făcut el. El a fost în armata română cu nemţii şi a prins şi a ucis bărbaţi şi feciori de-ai voştri. Oamenii stăteau în casă şi el îi prindea şi cîte doi-trei omora, pe bărbaţii voştri. Da acolo în satul acela puţini bărbaţi erau, că muriseră la război. El, de aceea e rănit, că a reţinut armata sovietică să nu înainteze şi să ocupe România.

Şi oamenii au început pe mine a mă ablendui, a mă ocărî, a mă stuchi, a mă bătea. Chiar mă băteau femeile de acolo. Uite, noi te plîngem şi te jeluim şi tu ce-ai făcut, ne-ai omorît bărbaţii?! A trebuit să scriu în sat. În Condrăteşti, la mama, să ceară la selsoviet o spravcă că io m-am calicit acasă, sigur, şi nu în război. Mi-au trimis-o, cu pecete şi cu semnătură, totul cum trebuie. Şi la care mă ablenduia le-o arătam: Iată, nu io v-am ucis bărbaţii şi feciorii! Of, Doamne!

Io cît am stat în Siberia n-am avut încălţări, din primăvară, din aprilie, cînd se topea omătul, umblam aşa cu tălpile goale, pe unde nu mai era omăt, prin noroi, iar în glodul acela rămîneau urmele picioarelor. Oamenii le vedeau şi ziceau "Vot moldovanschii Iisus Cristos", pe româneşte, uite-l pe Iisus Cristos moldoveanul, a trecut pe aicea. Şi rîdeau. Rîdeau de tălpile mele.

Cînd am văzut că nu pot a mă întoarce acasă, am început a lucra pe la oameni. Rîneam, săpam gropi pentru cartofi, scoteam bălegarul din grajduri de la oameni, cu mîna-l luam şi-l dădeam afară, lemne tăiam, le despicam pe achipuite şi totul numai pe mîncare. Gropi am săpat multe. Mii de gropi. Io şi-acuma că sînt bătrîn îţi săp matale gropi, dar atunci cînd eram tînăr! Omul cela pentru care săpam gropile făcea dintîi un şanţ dimprejur cu hîrleţul. Eu îi achipuiam marginile şi săpam după aceea în jos. Pînă zicea el: stai! Uneori aşa gropi săpam de-adînci, că o zi se căzneau să mă scoată din ea.

La mine era coadă mare. Oamenii mă luau pe rînd ca să le fac treburile pe care vi le-am spus. Io aşa trăiam. Un om mă lua să-i sap o groapă. El mă hrănea şi mă ţinea cît îi munceam. După aceea venea altul care mă lua să muncesc şi acela mă ţinea în continuare. Dar aşa se făcuse regulă în sat cu mine că dacă eu îi terminam omului treaba, pînă venea altul să mă ia, el mă hrănea şi mă culca fără muncă.

Cum a murit diavolul de Stalin a venit ordin ca io să mă duc la Moldova. Da' numai io. Alţi moldoveni nu. Şi un frig, de Doamne fereşte. Şi nu era chip de dus. Noroc că cineva acolo, care ducea fîn la Pituhova, m-a dus cu un tractor. Tractorul aista tîrîia un stog de fîn. Şi-a făcut o gaură ca de fîntînă în stogul acela şi ne-am vîrît noi trei: eu şi sibiriacii care aveau treabă la raion. Ne-au pus dop de fîn şi davai. Aşa am mers 80 de km, în omăt mare. Tare greu am ajuns.

La Pituhova îmi trebuiau bani de tren. Dar eu, în 5 ani de Siberia, 800 de ruble cîştigasem. Şi ăncăvedistul îmi dă un miliţioner să meargă cu mine la gară şi să-mi ia bilet. I-am dat toţi banii pentru bilet. M-am urcat în tren şi am strigat: dasvidaniya Siberia!

Şi am mers eu cale de vreo trei sutci. A venit conductorul şi mi-a zis gata am ajuns. Da' io zic: Aşa de grabă-n Moldova? Aici nu-i Moldova. Tu ai bilet numai pînă la Harcov. Am ajuns, dă-te jos. Miliţionerul cela îmi luase bilet numai pînă aici. Jos şi gata.

Ei, acum ce să mă fac eu? De rămas nu puteam să rămîn. Stăteam jos, lîngă vagon, şi-mi era jale. Am auzit că fluieră să plece. Am auzit roţile cum huruie. Atunci am întins mîna, pînă ce am simţit trenul şi l-am achipuit eu şi cînd am simţit bările celea, m-am agăţat strîns de ele şi am sărit pe scară. Atunci scara nu se băga înăuntru ca acuma. Şi aşa m-am ţinut eu strîns de bările acelea. Am mers zile şi nopţi pe scară.

Stanovcile acolo sînt tare puţine. Una la 10-12 ore. Şi am mers aşa fără să adorm, că-mi era frică să nu cad jos şi să mor fără să mai ajung acasă, pînă ce nişte femei de acolo din vagon m-au văzut. Şi li s-a făcut milă de mine. Călătoare erau. Beţive de acelea care se vînd. Şi m-au luat acolo la ele şi m-au întrebat unde merg. La Moldova. Şi n-ai bilet? N-am, că-aşa şi aşa şi aşa, miliţionerul mi-a lut banii. Ele m-au luat cu dînsele. Eu aveam armonica la mine şi le-am cîntat.

Cînd a venit controlorul să întrebe de bilet, ruscele acelea, matahale care se hîrîie prin vagoane, au început a-l sudui şi blestema. N-a ştiut cum să fugă mai repede. Pînă la Odessa am ajuns, dar de acolo tot nu aveam bani. Şi m-am dus cu ele mai departe, pînă la Moscova şi acolo am întîlnit basarabeni, care m-au întrebat ce e cu mine şi cum am ajuns acolo. Oamenii m-au suit în tren pînă la Chişinău şi de acolo alţi oameni m-au suit pînă la Corneşti. Apoi am ajuns în satul meu. Cînd am intrat în casă, fratele meu mai mic a început să plângă şi a zis ce bine că am venit cînd toate au înflorit."

___________

De ce facem sfințirea casei?

"Binecuvantarea si sfintirea casei noi este ca un botez pentru om, este un fel de increstinare a casei, a locului, a spatiului in care urmeaza a locui cineva. De aceea, vom vedea, ca pe langa apa sfintita cu care se stropeste casa, se foloseste si ungerea cu untdelemn sfintit precum la copilul nou botezat ungerea cu untdelemn si cu Sfantul Mir. Este un act de marturisire a dorintei, a optiunii, a alegerii noastre de a trai cu Dumnezeu, sub stapanirea si in imparatia lui Dumnezeu.

Prin slujba de binecuvantare asezam casa cea noua sub obladuirea lui Dumnezeu, sub paza si binecuvantarea Lui. Slujba savarsita de preot are menirea de a alunga orice lucrare a fortelor raului, ea are mai intai un caracter de exorcizare a locului si a casei, asa cum facem exorcizarile sau lepadarile inainte de botezarea pruncului nou nascut.

Aceasta afirma, in acelasi timp hotararea celor ce vor locui in casa respectiva de a se lepada de orice lucrare rea, de orice pacat si faradelege si de a se feri si lupta pentru a nu cadea sub stapanirea diavolului si a duhurilor lui in vreun fel anume. Dupa aceea, in locul unde a fost alungata orice lucrare si prezenta a raului este adusa, prin slujba preotului, binecuvantarea si sfintirea lui Dumnezeu, pe care El o trimite tuturor celor care vor sa traiasca dupa voia Lui si isi exprima aceasta hotarare.

Casa nesfintita, ca si omul nebotezat, este vulnerabila lucrarii celui viclean si a tuturor relelor, poate fi bantuita de duhurile rele si de rautatile oamenilor, de vrajitorii sau blesteme. Dimpotriva, casa sfintita si cei ce locuiesc in casa sfintita si binecuvantata sunt ocrotiti in fata tuturor relelor, daca ei insisi nu aduc raul in casa prin savarsirea lui."
 
________

miercuri, 3 octombrie 2012

Legături duhovnicești

Părintele Mihai este un om care zâmbește adevărat și îți strange mâna puternic.

După moartea Mihaelei în avalanșă am ajuns să fac un parastas în aprilie 2010 la Valea Screzii prin A.B., o prietenă de la altă facultate decât cea la care lucrez. Ea mergea acolo să ajute copiii și îl cunoștea pe părintele Nicolae Tănase. Părintele Nicolae Tănase după ce a vorbit cu mine și cu Dragoș, fiul meu, ne-a îndrumat la părintele Mihai, care slujește în tabără, unde a și fost parastasul. A.B. mă îndemnase de doi ani să merg acolo, dar nu am mers decât după moartea Mihaelei. După parastas nu m-am mai dus acolo, cam un an și șase luni.

În primăvarea lui 2011 C.D., pe atunci o studentă a mea, mi-a dăruit o carte de Savatie Baștovoi, „A iubi înseamnă a ierta, cu dedicația cu dragoste”. Ea îl admira și îl cunoscuse pe Savatie Baștovoi și primise cărți cu autograf de la el. Din cartea primită am înțeles (destul de târziu) ce înseamnă de fapt a iubi, și mi-am dat seama că ce căutasem eu până atunci nu putea fi găsit într-o relație umană, ci era dragostea de Dumnezeu.

În vara lui 2011 am fost în Ceahlău cu C.D.. La o intersecție de poteci ne-am întâlnit în mod surprinzător cu A.B., care era în Ceahlău cu fiul ei și cu niște prieteni. La finalul acestei excursii C.D. m-a îndemnat să am un duhovnic. Îmi mai spusese și înainte, dar atunci m-am dus. Între timp îi cerusem părerea și A.B. despre dacă să merg la părintele Tănase. Mi-a spus să îl întreb direct. M-am dus deci la Părintele Tănase, singurul Părinte pe care îl cunoșteam, după un mers de noapte cu mașina de la orașul unde o lăsasem pe, până la Valea Plopului, unde am ajus pe la 5 dimineața.  Era înainte de Postul Sfintei Marii. Am dormit în sacul de dormit cu care venisem din Ceahlău lângă niște porumb, am intrat la Liturghia de duminică, iar după aceea m-am spovedit părintelui, prima oară în viața mea. Acesta m-a primit de prima dată deși nu vorbisem cu dânsul niciodată înainte în această privință. De fapt nu îl mai văzusem de la parastas. Am văzut ulterior, venind de-a lungul anului la slujbe, că rareori se întâmplă să facă spovedanii după Liturghie.

În iarna lui 2012 la îndemnul C.D. am renovat casa, care arăta ca o ghenă, și i-am spus mai apoi părintelui Tănase că nu știu de ce tot amân să se facă o slujbă de sfeștanie. Părintele Tănase m-a îndrumat să apelez la părintele Mihai. Amânam pentru că ceva încă mă apăsa. Nu mă lămurisem încă deplin despre sensul dragostei.

Acum câteva săptămâni tocmai mă gândeam să merg la Valea Screzii să vorbesc cu părintele Mihai, când după Liturghia de la Valea Plopului m-am întâlnit cu dânsul pe uliță venind spre locul de unde tocmai ieșisem. Când l-am întrebat dacă poate mi-a spus doar când ?” și mi-a dat numărul de telefon.

Părintele Mihai nu vine decât rar la București. Trebuia să aflu când vine. Rămăsese să îl sun. Zilele trecute am făcut ordine în casă și mi s-a părut potrivit să îl caut pe părintele Mihai. Ieri când l-am sunat pentru sfeștanie era în București pentru niște analize medicale și putea să vină chiar azi.
 
Părintele Mihai are casa din București la două stații de tramvai de mine.

Azi a venit părintele Mihai aici. Am venit prin parc, am ajuns acasă, am vorbit mai multe lucruri și la un moment dat i-am arătat cartea lui Savatie Baștovoi primită de la C.D., povestindu-i ce s-a întâmplat. Mi-a spus că îl cunoaște și dânsul pe Savatie Baștovoi, și că a primit cărți cu dedicație de la dânsul. Că așa dedică și părintele Savatie, “cu dragoste”. Dedicația C.D. era în stilul celor făcute de părintele Savatie pentru ea și alți oameni, între care și părintele Mihai.

Părintele Mihai mi-a povestit că părintele Savatie a stat câteva zeci de zile pe treptele unei discoteci în timpul postului Paștelui rugându-se pentru prostituatele care făceau naveta între „grohotecă” și o cameră de sus unde mergeau cu clienții. Înainte de Săptămâna Mare Părintele Savatie a plecat de acolo cu câteva prostituate după el, care s-au călugărit.

Părintele Mihai a fost bucuros să găsească în casă cartea primită de la C.D. și să afle că a fost folositoare. A rămas ca atunci când va exista o ocazie să mergem să îl cunosc și eu pe Savatie Baștovoi, a cărui carte a contribuit la învierea mea.

Venind vorba despre bisericile din Drumul Taberei Părintele Mihai mi-a spus că părintele Nicolae de la Biserica Sfânta Vineri din Drumul Taberei, este fost coleg de facultate cu părintele Nicolae Tănase și că provine din zona Valea Plopului. Biserica Sfânta Vineri este cea la care merge de obicei la Liturghie C.D., pentru că a stat întâmplător cu chirie în zonă în 2008, iar Părintele Nicolae de la Sfânta Vineri este duhovnicul C.D.

Părintele Mihai a fost de mai multe ori la muntele Athos, unde o dată a fost “scanat” de un călugăr cipriot trăitor într-o peșteră care atunci când l-a văzut prima oară i-a spus de unde e, când s-a născut și cum îl cheamă.

Când a aflat că este proaspăt renovată casa, părintele Mihai a spus că trebuie ținută nu doar slujba de sfeștanie, ci și slujba de ungere. Le-a ținut așadar pe amândouă.

Părintele Mihai este cam de vârsta mea, este căsătorit, are doi copii mari, unul a terminat facultatea, altul o începe, și are o viață aproape ca de călugăr. A slujit șapte ani la mai multe mănăstiri cu binecuvântarea ierarhilor, venind foarte rar acasă. De la o vreme este la Valea Screzii, unde doarme în aceeași clădire cu copiii mai mari care trăiesc acolo și slujește la bisericuța taberei de copii. De când este la Valea Screzii este mai ușor pentru doamna preoteasă. Doamna preoteasă a făcut două facultăți.

După părerea părintelui Mihai acum trăim o perioadă foarte bună pentru a lupta să fim mântuiți. Niciodată nu a mai fost în istoria României atât de mult timp fără război.

Părintele Mihai nu dorește să se mute la o parohie din vreo localitate obișnuită, deși i s-a propus una chiar recent.

Am aflat și de ce: Părintele Mihai nu primește niciodată bani pentru slujbe.
 
 
 
 

luni, 1 octombrie 2012

Despre trădare

Trădarea este un amestec de păcate majore. Iuda ne este singular ca om care a greșit în felul cum îl privim nu pentru că este un păcătos, toți suntem păcătoși, ci pentru că este un fel aparte de păcătos: un trădător.
 
Analitica trădării, ce include ea:
 
1) respingerea iubirii din neprețuirea ei, un fel de hulă implicită, adică respingerea a ce Hristos ne spune că este Însuși El. Dragostea și prietenia sunt lucruri rare, deși pretutindeni potențial prezente, a căror importanță nu o sesizăm decât când le pierdem.
 
2) mândria, îngerii căzuți vor să fie ei înșiși și nimic deasupra lor, respingând astfel chiar ceea ce le-a dat putința să fie cazuți sau necăzuți. Nu ne putem crea singuri, dar putem decide să ne distrugem singuri, din mândrie.
 
3) lăcomia, căutând ceva care ți se pare temporar mai bun, arginții, sau ce vei fi găsit tu în acele clipe, libertatea morții, mai multul sau mai bunul de pe această lume, uneori sub forma desfrânării, alteori sub forma altor plăceri și bunuri materiale. Lăcomia uneori e raționalizată prin neîncrederea în valoarea a ceea ce deja ai, în pofida evidențelor.
 
4) slava deșartă, când spui că nu îți poți permite să te ratezi întru Hristos, cu cineva sau pentru ceva, pentru că tu meriți mai mult. Diavolii îți vor șopti la ureche prin ceilalți: ai grijă, depărtează-te de El, vei ajunge să te ratezi cu El. Vino cu unii ca noi, te vom slăvi cu toții. (Notă: diavolul este un termen teoretic al cărui statut de realitate este de aceeași natură cu al atomului în cunoașterea științifică).
 
5) lenea, iubirea asumată prin consecințele ei, pentru Dumnezeu, țară sau un om oarecare, înseamnă muncă pentru a face fapte bune, dusă până la sacrificiu de sine. Dai mult și primești ce vrea Dumnezeu.
 
6) egoismul, prin excelență trădarea este un egoism prostesc chiar și pentru necreștinii din lumea aceasta, privind prin consecințe. De aceea ei spun că iubesc trădarea, dar urăsc pe trădători: îi urăsc, nu vor să se afișeze cu ei, deoarece prostia lor îi discreditează, deși prostiile lor le sunt de folos. Un folos fie și pentru imaginea de sine: mai sunt și alții ca noi, ba chiar mai răi ca noi, atunci noi suntem normalul, orice sacrificiu e prostesc, uite unde ajung cei care au părut că îl fac. Bucuria de a muri și capra vecinului, iar, dacă se poate, chiar orice fel de capră posibilă, pentru că noi nu o vrem nu trebuie să mai existe.
 
Ce fericit este să devii dintr-un om mort un om viu, și ce teribil este să devii dintr-un om pornit pe calea vieții un trădător. Un Iuda mai mic sau mai mare.
 
Trădarea de oameni, în toate formele ei (de prieteni, de țară, în dragoste) este o formă atenuată a trădării de Hristos.

Trădarea în formele ei lumești nu poate veni decât din absența dragostei de Hristos, iar atunci când aceasta e clamată prin vorbe și comportament de suprafață, din fățărnicie.
 
Trădarea vine la sfatul celor stăpâniți de diavol, și o aplaudă inițial cei stăpâniți de diavol, până când cazi definitiv în ea. Apoi te disprețuiesc. Rămâi singur, prietenii își caută de treabă, moment când pe fondul mândriei tale ești atacat de ispita supremă, deznădejdea dusă spre sinucidere.

Cel mai puternic test pentru o prietenie sau dragoste este atunci când unul trădează pe celalălt sau pe altcineva. Durerea personală sau presiunea socială contra trădătorilor o pot depăși doar oameni cu valori morale puternice, singurii capabil de prietenie autentică.

Trădarea de țară nu poate fi iertată pentru că dragostea de țară nu este una personală. Nu are cine să te ierte.
 
Hristos l-ar fi putut ierta pe Iuda, așa cum l-a iertat pe Petru, dar Iuda nu a putut suporta să fie iertat. Măsura în care pot iarta oamenii care nu sunt Dumnezeu trădarea este direct proporțională cu starea lor duhovnicească. Este mult mai greu să vrei iertarea pentru trădare de la un om oarecare decât de la Hristos, pentru că trebuie să te smerești în fața unui om la fel de păcătos sau mai păcătos ca tine, și să te aștepți la ea, pentru că a ierta trădarea cu adevărat este de necrezut. De aceea trădătorii nici nu vor și nici nu se așteaptă, găsesc cu totul imposibil să fie iertați de oamenii obișnuiți.

Doar o minune poate să facă posibilă depășirea neîncrederii instaurate de diavol prin actul trădării. Dar orice minune este posibilă.

Dumnezeu să îi ajute, să îi lumineze pe trădători !