Să fim mai buni în noul an, să ne fie tot anul sărbătoare !

Luminătorul trupului este ochiul; de va fi ochiul tău curat, tot trupul tău va fi luminat.

Fabrica de gânduri bune

Fiecare vede ceea ce caută să vadă:

http://www.fabrica-de-ganduri-bune.ro/argument

Despre râsul oamenilor publici

(pe contributors aici: http://www.contributors.ro/editorial/despre-rasul-oamenilor-publici/ )

Râsul spune ceva profund despre omul public deoarece este ceva care nu poate fi controlat prea mult, iar atunci când este controlat soluția pentru care se optează e semnificativă pentru felul de a fi al omului. Unii oameni publici râd mult, alții mai puțin, alții abia scapă câte o grimasă. Pe unii nu i-am văzut niciodată râzând. Unii râd doar când au un succes, alți doar când sunt în dificultate. La unii râsul denotă că sunt de treabă, la alții că sunt mai degrabă răutăcioși. În acest text am să fac o scurtă incursiune în felurile de a râde.

Pentru început să adunăm puțin materiale faptic folosind resursele on-line:

·         Dacă vom căuta pe google cuvintele “Ponta râde” vom obținem niște fotografii semnificative pentru stilul de a râde al acestui om (în toate vizibile direct e singur) și următoarele prime patru rezultate: „Binomul Ponta-Geoană: râde hârb de oala spartă”, „Băsescu: Ponta râde, zâmbeşte, e un Oprescu mai de proastă calitate”, „Ponta râde de Băsescu: Nu-l primim în PSD”, „Uniți Salvăm - Ponta râde nervos la prezența activiștilor”.

·         La căutarea “Băsescu râde” obținem fotografii care arată cu totul alt fel de a râde (una e cu Sarko și Merkel), precum și următoarele titluri relevante: „Traian Băsescu râde cu poftă la canonizarea mitropolitului Andrei”, „Basescu rade in hohote: ironii catre Becali si Dragomir”, „Traian Basescu râde de inaltimea lui Boc”.

·         Despre domnul Tăriceanu nu găsime mare lucru: primul rezultat e Tăriceanu rade tot” – confuzie din cauza diacriticelor, iar primul relevant pentru chestiunea în discuție e destul de surprinzător în raport cu imaginea publică a acestui personaj: „Tariceanu râde de Remes ca-i gras”.

·         Nici domnul Antonescu nu prea râde la modul propriu, dar poate că tocmai de aceea râsul lui este deja subiect de analize: “De ce râde Antonescu” (se concluzionează că ar avea un râs nervos, și că ar râde în momente nepotrivite).

·         Dintre cei tineri MRU pare să nu râdă absolut deloc (motorul de căutare dă informații doar despre opiniile inamicilor lui politici că s-ar fi făcut de râs). Același rezultat în cazul domnului Emil Constantinescu.

·         Un caz interesant este domnul Ion Iliescu: nici un titlu de articol în care să aflăm că râde, dar multe fotografii în care afișează cunoscutul zâmbet larg, vesel, cuceritor. Personajul este deja legendar în această privință. Aflăm de exemplu că Lavinia Șandru râde ca Ion Iliescu și găsim articole de profil în revista Kamikaze ( de exemplu “Ion Iliescu e atât de bătrân că la el venea tatăl lui Moș Crăciun”).

·         Oamenii de cultură nu prea se îndeamnă la râs. Domnul Patapievici nu a fost remarcat de media râzând în public niciodată, la fel nici domul Liiceanu (dar la Humanitas avem o colecție Râsul lumii), după cum domnul Pleșu, deși acesta din urma pare a fi destul des acuzat că și-ar fi râs de unul sau de altul (ultimul caz - Gigel). Situația nu ține de afinități elective, nici domnul Manolescu nu râde, iar căutarea “academicianul râde” nu dă nici un rezultat relevant.

·         Surprinzător, căutarea Arșinel râde sau Stela Popescu râde nu dă nici un rezultat. Nici domnul Caramitru nu prea râde, dar declară că "Traian Băsescu are farmecul său, iar râsul lui este molipsitor".

Discuție

Aș spune de la bun început că atât râsul rău, cât și râsul bun sunt simptome ale temerii de eșec, dacă asta n-ar fi greșit înțeles pentru că a fost spus în acest mod abrupt.

Și ar fi greșit înțeles pentru că ține de condiția omului să nu fie absolut sigur dacă a reușit sau nu, dacă va reuși sau nu. Orice scop este subsumabil unui scop mai înalt, relativ la care reușita de a-l atinge pe cel intermediar poate fi pusă în discuție în mod subînțeles, fie și printr-o ironie. Râzi pentru că ești nemulțumit de ceea ce vezi, faci sau auzi. Atunci te detensionezi brusc. Și ești nemulțumit pentru că tu vrei altceva, fie de la tine, fie de la ceilalți. Mircea Geoană râdea înainte de anunțarea rezultatului final al alegerilor din 2009.

Din această perspectivă doar două feluri de oameni nu râd niciodată. Cei fără nici un scop pentru că trăiesc animalic, dacă o fi existând așa ceva, și Cel care știe de la bun început că scopul lui a fost atins, adică pentru care între trecut și viitor nu este nici o diferență în veșnicie, adică Dumnezeu. Animalele și Dumnezeu nu râd.

Oamenii râd. Toți. Pentru că orice om este failibil. Dintre oamenii publici cei care nu râd de loc se apropie fie de extrema animalică, adică nu cunosc binele și răul, fie își asumă roluri care le dau un statut de mici dumnezei, caz în care fiind slabi sunt covârșiți de responsabilitatea pe care și-o asumă și permanent serioși.

Să ne imaginăm următoarea scenă: o pisică vrea să ajungă la o bucată de pește atârnată undeva sus și tot sare și nu ajunge, iar când cade înapoi dă cu nasul de podea. Cineva se amuză (filmuleț similar aici, de exemplu). De ce anume? De eșecul ei simpatic. E haioasă. Altcineva intervine: hai, dragă, n-o mai chinui ! Îi dăpeștele, pis pis vino-ncoa. Ea mănâncă în timp ce este mângâiată pe blăniță.

Ce s-a întâmplat în relatarea din paragraful anterior? Cineva a sesizat că noi râdeam în timp ce un animal înfometat se chinuia. Eșecul animalului înfometat masca eșecul nostru de a fi generoși cu un animal înfometat.

Dar dacă era o pisică grasă, sătulă, și doar pofticioasă? Poate că săriturile îi făceau bine, poate că era la ora de gimnastică.

Problema nu este că râdem sau că nu râdem. Problema este când râdem și când nu râdem. Adecvarea râsului este în raport cu scopurile oamenilor din jur, de față cu care râdem.

Să râzi poate fi ceva arogant, dar și să nu râzi poate fi ceva arogant. Depinde de context.

Nu există o soluție rațională de a afla când să râzi și când să nu râzi. E o chestie ce ține de bun simț. Ce este bunul simț? Nu știu. Nu știu nici măcar dacă am. Dar m-ar deranja să îmi spună cineva că nu am, mai ales cineva care cred că are. Cu privire la bun simț se exprimă întotdeauna doar alții despre noi, nu noi despre noi. Dar dacă cineva care nu cred că are bun simț mi-ar spune că eu nu am bun simț aș râde. Râde hârb de oală spartă ! Dacă eu chiar nu am bun simț mi-ar folosi la ceva că am râs? Pe termen scurt da, m-aș simți bine, dar pe termen lung nu, n-aș învăța nimic din critica altuia. Și mai depinde de cum am râs.

Suntem în preajma Crăciunului. Când Iisus Hristos a spus “Cum de vezi paiul din ochiul fratelui tău, dar bârna din ochiul tău nu o iei în seamă?” (Matei 7) s-a referit și la râs. La un anumit fel de râs.

Când un om râde de alții în mod critic înseamnă că nu îi iubește. Dacă râde când este criticat de alții înseamnă că este incapabil să se schimbe, în măsura în care râde de ceilalți (Ponta râde adesea în acest fel), sau că îi iubește, în măsura în care râde de el însuși.

În raport cu iubirea s-ar putea diferenția mai multe specii de râs.

A râde de omul pe care îl dușmănești. Este o răutate, o judecare, ba chiar o răzbunare. A râde de tine însuți în fața omului pe care îl dușmănești. Este un masochism, ori o recunoaștere a înfrângerii pentru a capta bunăvoința învingătorului, dar poate fi și o smerire a ta care ai învins cu adevărat. Sau poate fi doar un semn de slăbiciune - râde el, dar nu e râsul lui.

A râde de omul pe care îl iubești. E râsul drăgăstos al celui mare pentru cel mic pe care îl îndrumi, dar e și e râsul copilului pentru părintele sau profesorul care a greșit, iată, chiar și el. A râde de tine însuți în fața omului pe care îl iubești - e un râs care cheamă la dragoste din partea celuilalt. O cochetărie sau chiar un strigăt.

A râde de omul care îți este indiferent. Râdem de acești oameni atunci când nu suntem suficient de sus în raport cu propriile noastre standarde ca să îi putem ajuta în loc să râdem de ei. Adevărata superioritate se manifestă prin susținere, prin ajutor. Când n-o am, râd. E mai simplu. Uneori poate fi și un indiciu de lene sufletească. De ce să fiu de ajutor controlându-mă să tac? Însă gura bate fundul. Vulgar, dar adevărat. Nu îmi voi face prieteni în acest fel. În fine, a râde de mine însumi în fața cuiva care îmi este indiferent. Asta e ca și cum aș asculta la căști când mă plimbe cu cineva pe stradă. Dacă sunt cu cineva e preferabil să fac conversație, să fiu atent la el, nu tot la mine, fie și râzând de mine însumi. Chiar dacă mă ironizez, nu îl înalț pe el, ci mă țin tot pe mine în centrul atenției.

Râsul rău este râsul care judecă. Râsul bun este râsul care iubește.

Nici râsul rău, nici râsul bun nu sunt adevăratul râs. Râsul autentic este întotdeauna simpatic, spontan și nesubsumat vreunui scop. Râsul adevărat este fără scop fie pentru că temporar l-ai suspendat, spre odihnă (workoholicii, încrâncenații după succes nu râd, și de aceea nici nu prea îl obțin), fie pentru că l-ai atins deja.

Fericiți cei ce râd spontan.

Bancurile ne fac adesea să râdemm spontan. Două roșii pe o șină, una: dragă, uite vine trenul ! Cealaltă: Ete fleoșc ! Ce e un punct alb și un punct roșu pe cer? Porumbelul păcii în chiloți de baie. Ce e un punct negru și două puncte albe pe cer? O muscă cu vată în urechi. Etc.

Râsul spontan cel mai frumos este veselire. Veselirea este râs spontan din dragoste. Nu te poți veseli de altul sau de tine, ci te veselești pur și simplu, sau ne veselim pur și simplu. "Trebuia însa să ne veselim și să ne bucurăm, căci fratele tău acesta mort era și a înviat, pierdut era și s-a aflat." (Luca, 15, 32).

Să vedem cum se aplică schema de mai sus la un caz concret, numărul executat de un claun la circ. Reprezintă acest tip de râs o formă de ascundere a eșecului sau nu? Problema e un caz particular al întregii industrii sau uneori vocații actoricești a râsului, de la claun până la Stela și Arșinel și Doru Octavian Dumitru.

Dacă am asimila ce fac ei cu a spune bancuri pur și simplu sau cu ceva echivalent, atunci ar fi vorba de un râs autentic, pentru odihnirea noastră. Pare plauzibil, și e confirmat de ideea de industrie a divertismentului. Însă cred că lucrurile sunt ceva mai complicate.

Poate că este vorba și de o latură ce ține de mascare eșecului, nu atât al lor, ca actori, ci al nostru. Este claunul un personaj trist, mai trist decât noi, și care își asumă acest rol pentru a ne ajuta pe noi să ne simțim mai bine ? Claunul se sacrifică pe el însuși pentru ca noi să rădem ? Pare rezonabil să interpretăm că este o doză de altruism în ce face claunul, în măsura în care nu practică doar o meserie ci face ceva din vocație,  poate un act de dragoste față de copiii din bănci și de părinții lor. Sau față de oamenii veniți să se relaxeze într-o sală de teatru.

În funcție de felul în care suntem făcuți să râdem poate că ceea ce face claunul e și încurajarea unui act de cruzime a noastră, de genul exemplului cu pisica. În multe desene animate cred că se poate vedea asta. În funcție de calitatea umorului, cum se zice, s-ar putea să avem de a face cu umor autentic, sau cu un râs de mascare a eșecului. Poate chiar în același spectacol.

Sintetizând discuția despre cazul concret, râsul la circ ar putea fi autentic sau o formă de ascundere a eșecului în funcție de felul de umorul practicat de claunul respectiv în general și în acel moment, de talentul lui și de forma în care se află. Dar chiar dacă mizează pe un umor de genul că se împiedică și cade în fund, iar copiii râd, acesta rămâne un sacrificiu făcut de el, o formă de altruism față de copiii din sală, o faptă făcută din vocație, din dragoste, dacă este un claun adevărat. Și atunci copiii îl iubesc. La un spectacol bun râdem de oameni pe care îi iubim și rădem cu oameni pe care îi iubim. Nu mai suntem actori și spectatori, ci suntem cu toții, împreună.

Singurul fel de râs care dă semne bune despre o persoană publică este acesta din urmă: râsul împreună, spontan. În rest, mai bine lipsă.

____

Acest articole este o dezvoltare a unei postări mai vechi: http://virgiliordache.blogspot.ro/2013/03/despre-rasul-de-diverse-feluri.html

Partea plină a paharului: România renaște

(pe contributors aici: http://www.contributors.ro/fara-categorie/partea-plina-a-paharului-romania-rena%c8%99te/#comment-164080 )

Procesul de transformare a României în bine nu poate fi oprit, oricâte eforturi s-ar face în acest sens de la nivelul unor instituții ale statului. Tot mai mulți oameni și-au luat viața în propriile mâini și fac lucruri bune cu ea. Nu am de gând să țin un discurs despre valoarea inițiativei private și a liderilor responsabili, am să dau doar câteva exemple, care nu fac neapărat rating, însă care există zi de zi.

1 Marți la Biblioteca Națională WWF-România și fundația Ivan Patzaichin – Mila 23 au lansat Cartea Mării Negre (se poate descărca de aici). Am văzut liderii acestor organizații, oameni dintr-o bucată cu valori clare care mi-au inspirat și titlul acestui articol: să vedem partea plină a paharului, să facem tot ce putem face în condițiile actuale, oricât de multe rele s-ar petrece în jurul nostru. Nu se poate ca până la urmă să nu reușim. Cartea se adresează educației ecologice la nivel preuniversitar. Vor lucra cu ea și viitorii profesori de biologie și geografie din universități, printr-o abordare grass-root, implicând doar studenții interesați, fără un cadru formal. În aceeași notă de pragmatism cuplat cu entuziasm și metode pedagogice inovative pe net circulă un nou filmuleț care merită văzut de orice iubitor al naturii (A természet leckéi, cu traducere aici).

2 Există un bar în București făcut de geologi pentru geologi. De obicei lucrurile care se petrec aici sunt cele din orice bar: drink, jazz, rock, țigară, dar săptămâna trecută a fost un concert special: colinde ale copiilor de la Valea Plopului (afiș aici). Un concert caritabil în urma căruia s-au strânsă o grămadă de lucrușoare care apoi duminică le-au fost duse celor care aveau nevoie de ele. Dintre studenții mei cei care nu au ajuns deja se gândesc acum să strângă un ban ca să trimită și ei ceva folositor. Fără conotații religioase, doar pur și simplu. Învățăm să lucrăm în echipă.

3 La Cluj un grup entuziast de economiști români din diaspora cu antecedente în munca altruistă pentru țară (de ex. Sebastian Buhai, fost editor la platforma acum.tv a diasporei în vremurile ei de glorie) împreună cu colegi de la Universitatea Babeş-Bolyai au lansat platforma Econacademia. Un prim obiectiv operațional organizarea unei conferințe anuale la standarde internaționale pentru prezentarea unor rezultate economice relevante pentru România (detalii aici). Condiție de eligibilitate în comitetul științific este publicarea în reviste de top din domeniul economic (primele 5 din clasamentele internaționale și cel imediat următoare). Comitetul include și oameni de la Banca Națională. Între ce se vrea vedem și reversarea parțială a brain-drain-ului, participarea unor deținători de premii Nobel, alte lucruri foarte ambițioase. Una peste alta este o acțiune care va modifica puternic fața cercetării din științele sociale românești.

4 Tot marți Universitatea din București a circulat către cadrele didactice o noutate în procesul de evaluare a acestora: fișa de evaluare între colegi. Ea este complementară celei de autoevaluare, evaluării de către colegii șefi și celei de evaluare din partea studenților. Fiecare coleg are acum posibilitatea să dea calificative celuilalt și să comenteze la liber cât dorește, dar sub semnătură. În acest mod se vor dezamorsează foarte multe dintre frânele informale care subminează calitatea capitalului social, încrederea dintr-o comunitate academică. Chiar dacă opiniile personale vor fi aceleași, va exista cu siguranță mai multă reținere în a le exprima verbal în fața altora o dată ce ai scris într-un fel, sau o dată ce ști că alții au cu totul alte opinii. Iar când toate opiniile vor fi de același fel din partea tuturor înseamnă că ele se bazează pe ceva obiectiv. Măsura asta va accelera evoluția climatului de lucru către unul favorabil standardelor academice înalte.

5 Liderii celor cinci mari universități din România cer renunțarea la tratamentul egalitarist al universităților din România și la acordarea dreptului de conducere doctorală unei instituții indiferent de performanța științifică. Sunt criticate explicit politicile de disipare a resurselor pentru susținerea activităților performante și o legislația a muncii care împiedică motivarea cercetătorilor (detalii aici). În climatul politic actual aservit pe planul educației și cercetării adepților contrareformei acesta este un act de curaj, cu semnificație strategică majoră pentru dezvoltarea spațiului academic românesc.

6 Societatea civilă românească a reacționat în bloc la ce s-a încercat în parlament săptămâna trecută, iar acțiunile ei au fost convergente cu ale tuturor partenerilor noștri strategici din lumea democrată. Am fost curajoși și nu am fost singuri. Cei care se bazau pe confuzie și lipsă de reacție datorită proximității sărbătorilor au eșuat. Operațiunea Salvați a trecut din faza de contestare a proiectelor în cea de contestare a corupției în genere. Oamenii își asumă un bine și un rău. A inhiba prin critici revolta acestor oameni cum că nu e organizată deja în mod coerent conceptual e ca și cum ai critica faza de aprindere la motor pentru faptul că e o simplă explozie, care nu produce încă lucrul mecanic. Unii ar dori să construim pistoanele și toată transmisia, să-i punem volan și să își asume cineva să fie lider. Dar liderul și ideologii vor fi discreditați imediat mediatic, ținte pentru cei cărora li se lezează interesele cleptocratice, de unde și respingerea ideii de a avea lider de către cei implicați. În condițiile presei aservite de acum este mult mai bine fără lider. Chiar dacă nu vor avea niciodată un lider este suficient ce se întâmplă ca să dea apă la moară opoziției pentru două lucruri: eliminarea corupților din propriile ei rânduri, și mai ales eliminarea corupților din rândurile celor de la putere.

7 A apărut o carte fundamentală pentru România de acum, Diavolul în Istorie. Tocmai am terminat-o de citit. Îți modifică în mod complet modul de percepere a tribulațiilor ideologice de la noi, inclusiv a celor spiritualizante și naționaliste. Te scoate din orice naivități ar mai fi posibile. Este de-a dreptul șocantă convergența textuală dintre viziunea creștină de a fi adusă la nivel de stat și articolul lui Mussolini despre doctrina fascismului. Cineva care a cunoscut fața răului care ne-a mutilat viețile noastre și poate mai ales pe cele ale celor apropiați nouă nu se mai poate opri să nu aducă și altora la cunoștință cele știute, nu mai poate să nu tragă un semnal de alarmă fără încetare. Cred că Humanitas ar trebui să caute un donor în țările care susțin libertatea de gândire și cartea acesta să fie distribuită gratuit către orice casă din România. Poate că un astfel de proiect civic ar avea șanse să accelereze dizlocarea somnului rațiunii într-o țară în care nu toți oamenii s-au trezit la realitate. Dar în care există semne tot mai intense că sunt pe cale să se trezească.

Procesul de transformare a României în bine nu poate fi oprit, oricâte eforturi s-ar face în acest sens de la nivelul unor instituții ale statului. Avem prieteni care ne susțin, iar cei care ne doresc răul au tot mai puțină putere să ne influențeze. Tot mai mulți oameni și-au luat viața în propriile mâini și fac lucruri bune cu ea. Pentru ei, pentru cei din subordinea lor, pentru cei din jurul lor.

Despre mândrie, putere și cunoaștere

Mândria este părerea bună despre tine însuți afirmată ție însuți și vizibilă celorlalți. Cu cât ai mai multe puncte slabe pe care crezi că nu le poți depăși, cu atât ții să te convingi pe tine și pe ceilalți că ești puternic, când de fapt nu ești. Când începi să crezi că sunt șanse să scapi de ce nu îți place la tine devii tot mai puțin mândru, și mai puternic.

Mândria este un semn de nelinișite interioară, de viață orientată strategic poate bine, dar tactic rău. Mândria este o suferință inutilă. Exemplul suferinței din mândrie nu ajută decât prin exemplul de a nu urma un astfel de exemplu.

Mândria este invers proporțională procentului de putere personală la care ai ajuns din cât ai putea ajunge cel mai mult.

Persoana mândră nu poate primi daruri cu adevărat, pentru că s-ar simți pusă în inferioritate, pe care inferioritate în fața altuia o urăște deoarece se simte inferioară deja. Va simți nevoia să dea ceva în schimb. Dacă nu poate da nimic în schimb va respinge sau returna darul.

Mândrul este întotdeauna suspicios când nu i se cere nimic după ce într-o anumită situație de viață i s-a dat ceva. El nu poate înțelege că există daruri, că există ajutor dezinteresat. El va crede că se dorește să fie manipulat, chiar dacă nu înțelege cum și nu va afla niciodată în ce fel a fost manipulat (pentru că nu a fost). Dar va refuza cu obstinență să nu proiecteze schema sa de gândire asupra altora, pentru că nu poate să nu o facă, încă.

Mândrul nu poate comunica ușor cu oamenii, nu își poate deschide sufletul și nici nu poate primi un suflet deschis. Are o barieră, vamală. Tot ce trece trebuie verificat și taxat. Valoarea supremă a mândrului este sentimentul de siguranță, de control asupra a ce se întâmplă cu el sau cu ea, tocmai pentru că este ușor de perturbat pentru că este slab.

Mândrul cade în minciună pentru a-și proteja sinele său slab. Când și-a asumat o obligație, decât să vină și să spună altora nu pot, ajutați-mă, preferă să se retragă invocând un pretext. Uneori își ia jucăriile și pleacă, indiferent de consecințele pentru el și pentru alții. Dacă vrei să îl ajuți nu îi spune niciodată că nu crezi în pretextul lui. S-ar putea să revină și astfel va fi mai puternic, spre binele lui și al celor din jurul lui.

Persoana mândră își va construi o lume alternativă, în care să fie cea mai puternică dintre cei care trăiesc în această lume alternativă. Cea mai tristă lume alternativă este cea în care trăiești doar tu.

Disprețul oamenilor și criticile răutăcioase sunt pentru omul mândru cel mai rău lucru care i se poate întâmpla. Nu își dă seama că printr-o simplă schimbare de atitudine, prin absența totală de reacție emoțională, toți cei care sunt răutăcioși devin demni de compasiune, așa cum și sunt.

Cu cât este mai puternic cineva, cu atât mai puțin se arată ostentativ a fi puternic.

O grup de oameni mândri nu va putea face nimic împreună, nici măcar să primească ceva în comun. Iar de oferit ceva în comun cu atât mai puțin, fie și celui mai sărac și nevoiaș om. Fiecare va dori să ofere doar el sau ea, el și numai el sau ea și numai ea. Persoanele mândre nu pot face o alianță în numele binelui. Ci doar în numele răului, al unei amenințări comune.

Cu cât omul este mai slab și mai mândru, cu atât mai mare este dorința lui de a avea poziții de putere. Un om mândru care ocupă o poziție de putere este o catastrofă pentru ceilalți, deoarece va folosi puterea primită doar pentru sine, cu atât mai mult cu cât mai mult duce lipsă de ea.

Relația dintre mândrie și cunoaștere este neliniară. Cunoașterea puțină și multă sunt asociate mândriei puține, iar cunoașterea în curs de consolidare este asociată unei mândri mari. Când ne-am apucat să cunoaștem și simțim că începem să scăpăm de mândria de a cunoaște e semn că am început să cunoaștem destul ca să ne fie de folos nouă și altora ceea ce cunoaștem. Dacă ne oprim înainte de acest punct există riscuri mari pentru noi și pentru alții.

Când o societate de oameni se oprește în masă înainte ca să cunoască destul ajunge la catastrofe raționaliste, prin aplicarea unei cunoașteri insuficiente în condiții de exacerbată mândrie instituționalizată.

Liderii unei societăți sau ai unui grup sunt persoanele care dețin puterea doar când aceste persoane care o dețin nu și-au dorit puterea. O societate va avea lideri politici autentici doar atunci când cei care nu își doresc puterea vor fi dispuși să lupte din toate puterile cu cei mândri și slabi puternic motivați care și-o doresc pentru ei, să lupte doar ca să ajute pe alții folosind puterea politică.

Noua strategie de cercetare – materialistă și pseudo-holistă

(http://www.contributors.ro/editorial/noua-strategie-de-cercetare-%E2%80%93-materialista-%C8%99i-pseudo-holista/ )

Ceea ce îmi propun în acest mic și efemer text este doar să demolez mitul că strategia de cercetare și inovare 2014-2020 este spre binele României. Pentru asta mă voi folosi de aparatul conceptual al clientului așa cum apare din text, anume cel holist.

O strategie națională de cercetare fără autori. Presupoziția ontologică este următoarea: creativitatea nu aparține persoanelor, indivizilor, cercetătorilor, ci grupurilor. Un număr de experți anonimi a propus, alți anonimi, dar mai puțini, au sistematizat, sintetizat și selectat, iar alții, și mai puțini, au dat forma finală. Autor nu e deci nimeni anume, ci Grupul, Comunitatea. Chiar și cei care nu mai găsesc nici măcar o literă din ce au propus ei (marea mojoritate) trebuie să și-o asume, altfel sunt declarabili ca iraționali. Pentru cine nu cunoaște teoria, comunitatea există înainte să existe vreun om anume. Ăștia, oamenii, sunt ceva secundar, doar vin și pleacă să umple sau să golească niște roluri vacante din structură. Institutul de cercetare e mai ales o clădire cu birouri goale și aparate neutilizate, în care plasez o resursa umană gândită ca un întreg fără chip de om, dar cu oarece turn-over organizațional (exprimat din lipsă de altă unitate de măsură mai potrivită în oameni pe unitate de timp). Cu o excepție semnificativă: a managerului general, suprem (de neînlocuit), care, deși pare contraintuitiv, nu este un om, el se crede Instituția așa cum Soldatul Švejk se credea sfinții Chiril și Metodiu ca să capete porție dublă la spital. Sau cum partidul comunist era Partidul, indiferent de oamenii care îl populau, cu excepția lui Le Conducator (termen teoretic creat special pentru Nicolae Ceaușescu). Așa și aici, nimeni nu are vreo responsabilitate, cetățeanul care vrea să dea un feed-back în consultaera publică se află în fața unui dialog kafkian cu instituții anonime și puternice (în treacă fie spus el nici măcar nu este un cetățean, i se pare asta în falsa lui conștiință – în realitate este un deținător de CNP pe o durată limitată în evidența de ansamblu a Statului. Cip încă n-are).

Cu toate că astea sunt presupozițiile ontologice, și anume holiste, toată lumea știe că atunci când se contruiește un plan strategic finanțat de stat în România de azi marea bătălie este să ai mica ta direcție la care te pricepi precizată explicit în plan, fie și la anexe. Astfel ai garantate proiectele potențiale pe care cu siguranță doar tu le poți câștiga, dar fiind nivelul de detaliere a priorităților și comunitatea mică de entități juridice și persoane care pot aplica. În cazul altor strategii e și mai și, ai deja proiectele gata, miniere, energetice, mai trebuie doar strategia de dezvoltare în care să le plasezi. La fel de important este să nu se observe remorcarea strategiei la interesele personale și de grup foarte clar, să ai o metodologie care să reducă tensiunile dintre cei care au câștigat și cei care au pierdut. Cu cît planul strategic va fi mai detaliat, cu atât va fi mai mare introducerea care să dovedească faptul că este numai și numai în interes național ca statul să dea bani pentru ceea ce te pricepi doar tu și ai tăi să faceți, cel care ați reușit să vă strecurați prioritățile personale și de grup. Nu îmi propun în acest text să dovedesc empiric cele afirmate în acest paragraf în cazul noii strategii de cercetare lansate în dezbatere acum câteva zile (aici). O vor face cu siguranță alții, dacă mai are cineva curaj în fața discreționarismului puterii actuale în alocarea fondurilor.

Dar putem observa că într-un model holist al statului avem nevoie de mai multe tipuri de capital: uman, financiar, fizic (infrastructură, etc), cultural, social. În mare din strategie rezultă că există ceva infrastructură și că trebuie concentrată și mai bine, că marea majoritate a capitalului uman a zburat în țările calde și nu știm dacă și când se va întoarce, și că avem nevoie de bani pentru niște lucruri foarte foarte preciese din diferite domenii (pe planul 1), colateral și pentru niște domenii mai generice și neimportante cum sunt cercetarea fundamentală (pe planul doi), de parcă aplicațiile ies din pălărie hocus pocus preparatus, fără cunoaștere fundamentală. Asta e însă un detaliu de proritizare, când n-o să mai fie ministru de la politehnică se schimbă în doi timp și trei mișcări, și adio consens pe strategie. Se știe de pe acum. Ce este realmente grav este că despre capitalul cultural nu există nici măcar o vorbă în strategie, cu excepția subtipului capital intelectual (cu referire la rezultate precise de cunoaștere din anumite domenii). Iar despre capital social nici atât – zero. Ori tocmai acestea, calitatea capitalului cultural și social din România sunt cele care restricționează major dezvoltarea țării și în particular dezvoltarea sectorului de cercetare. Nu banii și nici infrastructura. Bani s-au tocat cu nemiluita în MENER-uri, AGRAL-uri și RELANSIN-uri, iar infrastructură s-a cumpărat la greu și zace uneori nici măcar montată, deja uzată moral. Am o rudă care întâmplător a lucrat la o firmă privată care se ocupa de producție de ciuperci și avea un proiect ca IMM cu o universitate. Când le-a venit uscătorul inovator de ciuperci de la domnul Profesor era de fapt o cutie goală, de tablă, iar ciupercile au fost uscate la soare, noroc că nu ploua și activitatea a fost raportată ca fiind o testare de succes a uscătorului. Care însă trebuia introdus în inventarul firmei și ... de aici nu mai povestesc, pentru că ieșim de sub zodia umoristicului.

Datorită culturii organizaționale a climatului de lucru, a relațiilor informale inter-umane care subminează ethosul de performanță academică, de excelență, se vor usca încă multă vreme ciuperci ca mai sus în proiectele aplicative din România și nimeni din cei 15000 de cercetători din diaspora pe care i-am dori înapoi nu se vor întoarce în țară vreodată. De altfel cuvântul excelență a dispărut aproape total din vocabularul noii strategii, apărând doar sporadic pe ici pe colo din inerție după reforma din spațiul academic. Excelența este ceva ce subminează obediența, ceva ce afirmă personalitatea cercetătorilor, ceva de care n-avem nevoie. Se vede că cineva a tras cu dinții să nu se piardă tot din ce s-a câștiga la refromă,  cineva curajos, dacă pot să spun așa.

Miza ignorării capitalului cultural și social e simplă. Ce nu există nu trebuie cunoscut, iar ce nu trebuie cunoscut nu primește bani. Deci științele sociale și umane, care se ocupă într-un model holiste de gândire de aceste forme de capital, nu trebuie să primească bani. Conform modelului de gândire materialist-dialectic primează economia asupra ideilor, a gândirii, deci dacă pompăm în asistarea dezvoltării bazei economice care face bani o să se dezvolte de la sine și suprastructura, o să țâșnească ca dintr-o fântână arteziană ideile și cultura de la sine din fabrici și uzine. Se știe sloganul: Noi muncim, nu gândim. De gândit o să gândim la timpul cuvenit, când legile istoriei vor împlini, vor coace momentul. E limpede că la putere sunt reprezentanții autotintitulați ai clasei muncitoare, nu ai celor ce gândesc. Perpetuăm de 24 de ani aceeași dihotomie absurdă și contraproductivă de sorginte comunistă a unor tehnocrați fără curajul răspunderii, al semnăturii. Ascunși în spatele ședințelor de partid.

Cei care au imprimat modul de gândire al acest document sunt adepții ideologiei scientismului. Ei ratează relația de incluzine a științei în cultură pentru că nu îi interesează mofturi de-astea. Autorii nu realizează că știința este doar o formă a culturii, că ideile științifice sunt de nedespărțit de restul ideilor care circulă, că niciodată nici o instituție de cercetare din România nu va produce nimic oricâți bani s-ar băga în ea în actualele condiții de capital cultural și social. Pentru că mai toți cei creativi vor pleca din acest sistem, ca și până acum. Nu realizează că nimic din știință nu se poate nici măcar comunica fără riscuri într-o societate dacă nu există cunoaștere cu privire la presupozițiile cunoașterii produse și a modului cum poate fi ea utilizată ideologic într-un fel sau într-altul. Iar asta vine din științele umaniste. Războinicii scientismului au pornit la lupta cea mare împotriva științelor umaniste.

Poate că nu întâmplător despre Etica în cercetare, dezvoltare și inovare găsim doar următoarele cuvinte în toată Strategia: „Responsabil cu etica în cadrul sistemului CDI este Consiliul Național de Etică a Cercetării Științifice, Dezvoltării Tehnologice și Inovării (CNECSDTI).” Nimic despre cunoașterea de tip Mang&Ponta, nimic despre excelență muncii persoanelor ca obiectiv național, nimic pe fond despre felul în care practicile care încalcă standardele academice au distrus și distrug în masă capitalul social din comunitatea cercetătorilor. Nimeni dintre cercetători din diaspora să se întoarcă într-un astfel de sistem oricât de „concentrat” al fi el și bine plătit. Ar însemna să își vândă stima de sine pentru bani.

O abordare realmente holistă ar fi acordat o atenție la fel de mare fiecărui tip de capital necesar pentru România și dependent de cercetarea  din institute, universități și firme. Din modul de structurare a strategiei e limpede că avem de a face cu un pseudo-holism, nu cu un holism real, adică se invocă binele și structura întregului, România, fără a face apel la un model conceptual realmente holist, care să dea seamă de toate componentele stucturale necesare pentru o bună funcționare a țării. Ce pare că interesează este mai degrabă direcționarea resurselor către niște grupuri de interese asociate unora dintre formele de capital necesare României, nu însă și altora.

Afirmația că avem de a face cu o retorică pseudo-holistă la remorca unor interese de grup se poate susține și la nivel de detaliu. Incapacitatea unora dintre conducătorii de doctorat de a obține finanțare pe baza unor proiecte de cercetare în competiție cu colegii lor se reflectă în strategie prin politica de asigurare a finanțării pentru programe doctorale în genere. Dar binele școlii doctorale nu constă în faptul de a avea bani în genere prin finanțare instituțională globală pe școală, ci de a crește productivitatea prin înlocuirea celor neperformanți cu conducători de doctorat performanți pe bază de rezultate ale doctoranzilor și competiție de proiecte ale conducătorilor de doctorat.

Este iresponsabil și imoral să impui o strategie de cercetare a României care să servească preponderent intereselor de grup ale liderilor pe educație/cercetare din partidele aflate la putere, fără vreo considerație pentru interesele naționale și ale cetățenilor alta decât standardele înalte și cultura scientometrică perpetuată de managerii executivi ai cercetării (bravo lor) de la mandatul Funeriu la cel actual. Dar nu este și surpinzător, pentru că un plan strategic național nu face decât să reflecte forța de lobby a celor implicați. Iar la ora asta pseudo-holiștii au o forță incontestabilă. Forța anonimă (așa cum sunt și ei) a ignoranței celor care îi susțin indiferent de modul cum cheltuie banii publici.

Atâta vreme cât valorile promovate de SNCDI 2020 sunt exclusiv materialismul pe plan ontologc și holismul pe plan organizațional (iar acesta mai este și neautentic) a mai vorbi de inteligență strategică în implementare ca alternativă la comandă și control, a cere asumare individuală a valorilor acestei strategii este o cacealma lipsită de orice subtilitate, de-a dreptul jenantă. Cui i se cere asta, dacă nu mai există indivizi ? Creatorii anonimi care se cred instituții și-ar dori ca pentru banii care vin pentru anumite priorități de cercetare cercetătorii să își schimbe valorile personale, să fie adică utilitariști. Ghinion, cercetătorii creativi sunt în genere deontologiști în ce privește valorile fundamentale. Dar speranța autorilor este semnificativă: o speranță utopică de modelare a omului către o formă pe care un grup de oameni fără nume o consideră ca bună. De ce este considerată bună? Pentru că reflectă sistemul LOR de valori, dacă pornim de la premiza de onestitate, sau pentru că e o metodă bună de a folosi oamenii pentru a ne atinge interese de grup, dacă punem la îndoială onestitatea. Cum grupul este heterogen cel mai probabil este să avem de a face cu un amestec al celor două situații.

Există premize serioase ca strategia de cercetare și inovare 2014-2020 să nu aibă mare folos pentru România dacă va rămâne în forma actuală. Dacă aș fi holist aș include un obiectiv transversal dedicat cercetării și identificării căilor de adecvare a regulilor formale de la toate nivelurile ierarhice publice la capitalul cultural și social existent în vederea creșterii productivității științifice, a performanței economice și a dezvoltării unei democrații substanțiale funcționale în România.

Dar nu sunt. Strategia va rămâne așa cum este până când cei care nu sunt continuatori ai socialismului științific vor veni la putere în România.

Despre buna viețuire

Cei ce cunosc binele, dar nu văd ce le este de folos, își orbesc sufletul; iar puterea de a deosebi li s-a împietrit. De aceea nu trebuie să ne îndreptăm mintea spre aceștia, ca nu cumva să cădem și noi, în chip silnic, în aceleași lucruri, fără băgare de seamă, ca niște orbi.

Comentariu: nu trebuie să ne ghidăm după specialiștii în etică și filosofie morală decât în măsura în care au o viață morală.

Nu trebuie să ne mâniem pe cei ce păcătuiesc, chiar de-ar fi făcut crime vrednice de osândă. Ci pentru dreptatea însăși pe cei ce greșesc să-i întoarcem și să-i certăm dacă se nimerește, fie prin ei înșiși, fie printr-alții. Dar să ne mâniem sau să ne înfuriem nu se cade, pentru că mânia lucrează dusă de patimă, și nu de dreptate și de judecată. De aceea nu primi să te sfătuiască nici oameni prea miloși, căci pentru binele însuși și pentru dreptate trebuie să cerți pe cei răi, însă nu pentru patima mâniei.

Comentariu: milosul și mâniosul nu țin seamă de dreptate și judecată din cauze diferite. Primul le devalorizează prin ignorare în numele emoțiilor sale pozitive, al doilea le devalorizează prin folosirea lor pentru satisfacerea emoțiilor sale negative.

Singură agoniseala sufletului este sigură și nu poate fi jefuită. Avuția însă este povățuitor orb și sfetnic fără minte, și cel ce întrebuințează bogăția rău și pentru desfătare își pierde sufletul pe care l-a dus la nesimțire.

Comentariu: bogăția nu este ceva rău în sine, dar crește riscurile la care te expui prin folosirea puterii pe care o ai datorită ei. Bogăția fără înțelepciune este un mare rău pentru tine și pentru cei din jurul tău.

Se cade ca oamenii să nu agonisească nimic de prisos, sau, aflându-se avuți, să știe că toate cele din viața aceasta sunt după fire stricăcioase, ușor de pierdut, fără preț și lesne de frânt. De aceea sunt datori să nu se descurajeze pentru cele ce li se pot întâmpla. 

Comentariu: sărăcia și bogăția nu trebuie să ne facă triști sau bucuroși prin ele însele. Sunt situații contingente în care ne putem afla independent de voința noastră sau de vreun plan deliberat.

Cunoaște că durerile trupești sunt în chip firesc proprii trupului, ca unul ce e pământesc și stricăcios. Deci sufletul iscusit trebuie să stăruie în mijlocul unor asemenea pătimiri cu răbdare, cu bărbăție și cu mulțumire, și să nu-I bage lui Dumnezeu de vină că de ce a făcut trup.

Comentariu: trupul este un bun care ne-a fost dat, de care ne folosim. Oricât am avea grijă de el nu putem controla felul cum funcționează în ce privește bolile, nu noi l-am creat, e supus legilor naturii.

Stă în puterea noastră a trăi înfrânat, dar a ne îmbogăți nu stă în puterea noastră ! Deci ce vom zice? Avem lipsă de lucirea de scurtă vreme a bogăției pe care nu avem puterea să o agonisim, rămânând la simpla dorință ? O, ce nebunește alergăm, neștiind că înaintea tuturor virtuților se află smerenia, precum înaintea tuturor patimilor stau lăcomia pântecelui și poftirea celor lumești.

Comentariu: adesea alergăm după bogăție pentru a ne potoli lăcomia și poftele, care niciodată nu pot fi potolite fără a crește din nou. De aceea alergăm, de fapt, nebunește.

Cel ce e sărac și nu poate vătăma nu se socotește între cei evlavioși. Iar cel ce poate vătăma cu puterea sa, dar nu întrebuințează puterea spre rău, ci cruță pe cei umiliți, pentru evlavia sa întru bună răsplată se va afla și după moarte.

Comentariu: nefacerea de rău se socotește ca faptă bună doar în măsura în care persoana a avut la dispoziție mijloacele pentru a face rău altora, dar nu le-a folosit. Bogăția poate fi și un prilej de a face bine, nu doar de a urma impulsul lăcomiei și poftelor. Important este doar cum îți primești împrejurările în care te naști sau ești pus în viață, ce faci cu ele, nu care sunt acele împrejurări.

Nu trebuie să urâm pe cei ce au uitat de viețuirea cea bună și plăcută lui Dumnezeu, și care nu recunosc dogmele drepte și iubite de Dumnezeu. Ci mai vârtos să ne fie milă de ei ca fiind slabi în puterea de-a deosebi lucrurile și orbi cu inima și cu înțelegerea. Căci primind răul ca bine, se pierd din pricina neștiinței și nu cunosc pe Dumnezeu, sărmanii și nechibzuiții de ei.

Comentariu: dacă tocmai am dobândit liniște din partea poftelor și patimilor încă ne este frică să nu redevenim la fel ca înainte. De aceea am putea să ajungem să urâm pe cei care sunt așa cum eram noi înainte pentru că proiectăm asupra lor ura pentru ce am fost noi înainte. Dar aici se ascunde mândria noastră, de a nu accepta în pace că eram în starea în care eram. Mila și înțelegerea stării căzute sunt emoțiile dezirabile, nu ura.

Nu spune mulțimii cuvinte despre evlavie și bună viețuire. Nu pentru pizmă zic, dar socotesc că vei fi luat în râs de cei smintiți. Căci cel asemenea se bucură de cele asemenea. Iar astfel de cuvinte puțini auditori găsesc. 

Comentariu: pentru a fi sigur că ce spui poate fi primit trebuie să cunoști oamenii respectivi, ori pe cei din mulțime nu îi cunoști. De aceea este mai sigur să nu vorbești cele bune celor din mulțime, ci doar celor din jur, cu care ai relații directe și ști ce le-ar putea fi de folos. În mulțime doar din întâmplare se pot afla oameni (puțini) gata să primească sfaturile de bună viețuire.

Deci cunoscând că păcatul ne vatămă, putem să fugim de el. Dar omul fără minte i se aruncă în brațe și se laudă cu el, și căzând ca într-o mreajă e războit de el după ce e tras înăuntru. Unul ca acesta niciodată nu mai poate să-și ridice capul, să vadă și să cunoască pe Dumnezeu.

Comentariu: În mulțime se află foarte mulți oameni care nu mai pot recepta nici un fel de mesaj din afara lumii în care se află, fiind prea atenți la lupta și agitația propriei lumi, ca atunci când aflându-te pe un teren minat nu mai poți face nici un pas fără să privești în jos, și prin urmare nu mai vezi nimic din ce se află deasupra ta sau la distanță. Ei sunt atât de tensionați cu lupta pentru mizele lumești încât pot recepta orice sfat asupra adecvării scopurilor alese ca pe o agresiune și un pericol, la care pot adesea răspunde agresiv. Astfel, dorința de a face bine cuiva care nu poate primi binele se poate întoarce în rău împotriva ta.

Căci de va lipsi păcatul din om, o singură mulțumire cumpănește mai mult decât toată jertfa cea de mare preț înaintea lui Dumnezeu.

Comentariu: A mulțumi sincer este mai de preț decât a da ceva de la tine celui care te ajută pentru că îți taie posibilitatea de a te mândri cu fapta ta. Când dai la schimb ceva ai tendința să consideri că meritul stării bune pe care o ai este al tău, ai tentația să te lauzi cu starea ta, apoi să ai impresia că ai putea avea control desăvârșit asupra a tot ce ți se întâmplă în viață. O astfel de stare de pace interioară este vulnerabilă la perturbare de către faptele tale viitoare excesiv de curajoase, imprudente, mult mai ușor decât o stare de pace care e stabilizată prin mulțumire sinceră. Întotdeauna între cele două, mulțumire și ceea ce dai tu, trebuie să fie un echilibru atent, astfel încât să nu fim tentați nici să credem că nimic din ce facem noi înșine nu are importanță, să devenim pasivi sau să ne permitem orice, dar nici să credem că totul putem rezolva doar noi. Deși ceea ce primim ca dar și pentru care e bine să mulțumim sincer este mai important, la fel de necesar este să punem și noi umărul.

_____

Sursa textului fără italice: Sf. Antonie cel Mare, Filocalia Vol. 1, Ed. Humanitas, 19-36

Cuantumul diurnei în instituțiile publice: simbolul politicii publice de corupere

(pe contributors cu comentarii aici: http://www.contributors.ro/administratie/cuantumul-diurnei-in-instituțiile-publice-simbolul-politicii-publice-de-corupere/ )

Dacă vrei să corupi o fecioară ține-o înfometată o săptămână și apoi trimite-o cu 1 leu bani de buzunar să strângă ghioceii primăvara de lângă centura Bucureștiului. Dacă vrei să corupi un cercetător tânăr dă-i un salariu de mizerie la debut și trimite-l cu 13 lei pe zi pentru mâncare să ia probe de sol în greutate totală de 25 de kg zilnic cinci zile la rând într-o zonă montană poluată (să zicem la Roșia Poieni) cu plecarea 6:30 de la pensiunea unde se cazează și întoarcerea la 19:30.

De șapte ani [1] diurna pentru deplasări interne la instituții publice este de 13 lei, în timp ce pentru deplasări externe este în jur de 35 Euro în funcție de țară (155.4 lei la cursul BNR de azi). Explicația acestei diferențe de un ordin de mărime este următoarea: în timp ce în țară de poți “descurca” să mănânci de doar 13 lei pe zi în regim de muncă, afară ești constrâns să plătești tot ce consumi în mod corect.

Diurna astfel concepută nu își atinge scopul declarat de compensare a cheltuielilor suplimentare prilejuite de deplasare, ci își atinge scopul nedeclarat de a corupe angajatul de la stat. Statul cunoaște că în realitate cheltuielile suplimentare sunt mai mari, dovadă faptul că pentru oaspeții străini care vin în România în universități cuantumul diurnei este mai mare (în jur de 60 de lei pe zi). Dacă un cercetător român va merge în România pe teren cu un oaspete străin și vor sta la aceeași pensiune unul trebuie să mănânce de 13 lei iar celălalt de 60 de lei, la aceeași masă. Desigur, se poate sta și la mese separate, sau românul poate mâncă în cameră ce și-a adus la borcan de acasă, așa cum se întâmplă în pauza de masă prin instituțiile publice (unde în loc ca luarea mesei să fie un prilej de socializare între profesori și studenți sau șefi și subordonați așa cum este în orice universitate sau instituție normală fiecare se retrage în colțul lui sau pe bisericuțe sau ronțăie un covrig pe holuri. România este țara cu cele mai multe covrigării din lume, iar din România cele mai multe raportat la mia de locuitori le are probabil Târgu Jiu - comunicare personală).

De la Tăriceanu, la Boc, la Ungureanu și Ponta, cu toții au tratat această situație ca normală. Nimeni dintre prim miniștri sau șefii de stat indiferent de la ce universitate a provenit nu a considerat necesar să ia inițiativa pentru un nou mod de abordare. Am putea concluziona că indiferent de culoarea ideologică este o politică de stat să fie facilitată corupția mică și să fie creată mentalitatea coruptă între cei care lucrează la stat. În acest fel toți vor fi controlabili? Sau mai sunt și alte motive? Am citit undeva că în Rusia de azi pe mari zone de drum în afara localităților există restricții de viteză aberante, gen 40 la oră, astfel încât toți să încalce legea mergând normal. Dacă asta e adevărat, scopul ar putea fi același, ca toți cetățenii să fie culpabili sau să aibă în familie oameni vinovați că au încălcat legea.

Ceea ce cunosc mai bine este zona cercetării. Coruperea ca urmare a cuantumului diurnei interne are loc în diverse feluri în funcție de soluția adoptată. Soluții adoptate:

·         Faci mai puține deplasări decât e necesar, ceea ce duce la date bazate pe o metodologie proastă (mediul natural nu e constant, se schimbă în timp, trebuie să caracterizezi aceste schimbări mergând cu o anumită frecvență în timp și distribuție în spațiu, în funcție de problemă). Frauda constă în faptul că la raportare spui că a fost bine așa cum ai făcut. Rezultatele sunt din punct de vedere științific bune de aruncat la gunoi. Guvernul se acoperă cu procese verbale de avizare internă date de instituții și pune rapoartele inutile în sertar.

·         Declari că ai luat probele din teren de acolo de unde ar trebui să le iei (de ex. de la 5 km din vârful dealului), dar tu le iei de lângă drum, unde ajungi cu mașina ușor. Cu apariția GPS-ului această situație este mai ușor de controlat. Dar și datele spațiale se pot falsifica. Mi s-a întâmplat acum câțiva ani să primesc la raportare niște coordonate ale punctelor de prelevare care puse pe hartă arătau un tipar identic de distribuție în toate locurile vizitate. Erau făcute într-un software specializat, de o persoană care nu se obosise prea mult. Aveam de ales dacă să scufund întreg proiectul și să tensionez relații inter-instituționale, sau să mă fac că plouă. Am ales să acopăr gaura cu muncă suplimentară fără bani din partea echipei mele, repetarea prelevării și includerea a doar câteva vorbe din ce primisem de la respectivii în raport (de bine, desigur).

·         Pui mâncarea consumată pe factura de cazare a locului unde te cazezi. Dacă ai un audit pe fond, nu superficial, cineva o să constate că în același loc de cazare prețul urcă și coboară în funcție de prețul ciorbei și al cartofilor cu piept la grătar sau al faptului dacă ai vrut ciorbă de burtă sau de perișoare. Treaba asta merge pentru că cei la care te cazezi știu că tu nu ai cum să mănânci de 13 lei, ei au nevoie de clienți, iar cei care acceptă deconturile în instituțiile publice știu și ei situația. Ar vrea poate să nu își mai bată capul cu atâtea proiecte, dar nu au de ales pentru că sunt nebunii ăștia cu clasamentele gen Shanghai și se cer publicații serioase. Și ca să vezi, cine le fac? Ăia care merg mult pe teren. Asta generează relații anormale cu locurile unde te cazezi și o atmosferă mocirloasă în instituțiile publice.

·         Pui o persoană în plus la deplasare care de fapt nu participă și din cazarea participantului fictiv mănâncă ciorbele echipa care merge. Cu asta ți-ai asigurat constanța prețului de cazare. Muncești și pentru persoana respectivă ca să ai ce justifica la decont ca să fie credibilă cantitatea de muncă raportată pentru fiecare. Asta generează relații anormale în echipă între cei care merg mai des și cei care merg mai rar la muncă în teren și fals în acte publice. Dar ce e azi falsul în acte publice când toți studenții declară sub semnătură că lucrarea de licență e originală, munca lor, și în unele facultăți numeri pe degete pe cei care nu au plagiat nimic în ea?

·         Dai bani din buzunar ca să plătești masa pentru cei care nu își permit, în special pentru tineri. Ca să faci asta sistematic îți crești salariul ție ca director doar ca să ții proiectul în viață. Din afară rezultă că te-ai umplut tu de bani, pentru cine nu știe situația reală. Asta generează pe termen lung tensiuni în echipă pentru că oricine vrea să mănânce din banii care îi revin lui de drept, nu din banii dați de altul ca bonus informal. Oamenii se simt umiliți pe bună dreptate și devin suspicioși și nici nu plătesc taxe pe valoarea mâncării primite sistematic de la senior researcher-ul respectiv.

Or mai fi și altele, dar nu le cunosc eu. Dacă cel care citește acest text știe alte metode de a te “descurca” o invit sau îl invit să le facă publice, pentru ca statul să aibă o imagine completă a ce a generat prin politicile sale.

Din cele de mai sus rezultă că în cazul României am putea avea și o altă explicație, nu neapărat mutual exclusivă cu aceea că se vrea să facem oamenii controlabili, că vrem să îi avem pe toți la mână cu ceva cât de mic. Corupția mică apare ca o condiție necesară pentru funcționarea societății în condiții de reglementări proaste și multe. E un fel de ulei care face ca frecarea pieselor mașinăriei să fie mai mică, treaba să funcționeze cât de cât. Nu-ți moare mama pe masa de operația la spital pentru că n-ai dat ce trebuie cui. Încurajarea și tolerarea ei pe termen scurt ne permite să funcționăm ca societate, dar pe termen lung distruge moralitatea cetățenilor, scufundă societatea în anomie. Cine a furat azi un ou mâine poate fura un bou – cu mult mai multă ușurință. A way of life.

E eventuală creștere a diurnei va duce la o relocare a corupției în instituțiile de stat de la cei care practică formele de mai sus și altele către alte persoane prin faptul că se va abuza de o eventuală diurnă mărită. Se vor găsi cu siguranță destui care să facă deplasări fictive doar ca să își suplimenteze veniturile prin diurne, așa cum au făcut că să își obțină combustibil pentru mașinile personale, dacă ea va ajunge la o sumă suficient de mare. Toată discuția nu arată decât incapacitatea statului de a fi un bun manager și de a nu genera cu necesitate situații ineficiente, în special în condițiile unei imoralități generalizate, considerată normală acum.

Totuși realitatea instituțională este că nu avem și nici nu vom avea prea curând universități și institute de cercetare private care să trăiască din bani privați și care să pună diurna atât cât este necesar pentru fiecare caz în parte, la nivelul de decizie al celor care știu nevoile reale, care se confruntă cu situația reală, nu al celor care bat câmpii în mod etatist post-comunist de la nivel guvernamental, indiferent de partid. În aceste condiții trebuie făcut ceva. Nu știu ce, e treaba guvernului, a acestuia sau a cui o vrea. Poate o diferențiere în funcție de tipul de muncă făcută în deplasare.

Textul acesta poate fi privit și ca o cerere informală către guvernul României pentru a crește alocația de hrană cercetătorilor cu muncă grea în teren la un nivel care să ne permită să mâncăm fără să furăm atunci când muncim pentru România. Este adevărat că aceasta ține de agenda personală a mea și a celor din breaslă. Problema este însă reprezentativă pentru ce se întâmplă azi în România.

Notă:

[1] HG 1860/2006 CAPITOLUL II Indemnizaţia de delegare şi de detaşare Art. 9 Persoana aflată în delegare sau detaşare într-o localitate situată la o distanţă mai mare de 5 km de localitatea în care îşi are locul permanent de muncă primeşte o indemnizaţie zilnică de delegare sau de detaşare de 13 lei, indiferent de funcţia pe care o îndeplineşte şi de autoritatea sau instituţia publică în care îşi desfăşoară activitatea.

Fericit bărbatul

"Fericit bărbatul, care n-a umblat în sfatul necredincioşilor şi în calea păcătoşilor nu a stat şi pe scaunul hulitorilor n-a şezut"

Tratament fabulatoriu

Despre ce se dorea a fi omul nou și creativitatea acestui am avut o revelație recitind ieri după 17 ani prefața lui Mircea Nedelciu la propria lui carte Tratament fabulatoriu. Am fost șocat nu atât de modul cum gândea, cât de faptul că eu însumi gândeam atunci la fel și împreună cu prietenii mei de la un cenaclu literar consideram lucrarea respectivă ca pe o carte minunată, care ne creștea stima de noi înșine alături de Zenobia lui Gellu Naum.

Azi o văd ca pe o dovadă exemplară a mutilării spirituale a omului în socialismul real. Cât de mult ne puteam minții pe noi înșine în fața absurdului unei societăți a minciunii.

Cu adevărat Tratament fabulatoriu.

Cinstit înainte de toate

(pe contributors aici: http://www.contributors.ro/editorial/cinstit-inainte-de-toate/ )

Indignarea sinceră a multor ziariști din presa de calitate și cetățeni de bună credință că familia unui lider politic de dreapta își permite să facă afaceri, împrumuturi pentru un business agricol, arată cât de multă dreptate avea Brucan în premoniția lui că românii nu se vor deștepta din mentalitatea comunistă nici după 20 de ani.

Pentru a ilustra situația am să apelez la o anecdotă comunistă:

O doamnă în vârstă dintr-un sat izolat care nu văzuse în viața ei vreo persoană de culoare, dar fusese cândva în copilărie la circ, mergea cu troleibuzul și multe papornițe de la gară la o rudă în București.

La stația Cotroceni urcă un domn de culoare student la medicină, din țările prietene. Bătrânica îl observă surprinsă și exclamă:

- Îu, maimuța !

Un domn cărunt și politicos se adresează bătrânicii cu politețe:

- Doamnă, trebuie să știți că și oamenii de culoare, deși nu sunteți obișnuită cu prezența lor, sunt oameni ca și noi, egali, la fel de inteligenți ( ș.a.m.d.). Domnul este student din țările prietene (etc). Vă rog respectuos să nu vă supărați, dar ar fi politicos să cereți scuze domnului de culoare pentru jignirea pe care i-ați adus-o.

Bătrânica, timorată, înțelege situația și se adresează domnului de culoare:

- Domnule, vă rog să mă scuzați !

Domnule de culoare, de altfel imperturbabil de la bun început, se adresează bătrânicii:

- Doamnă, nu face nimic, vă rog să nu vă faceți probleme.

Bătrânica exclamă:

- Îu, vorbește !

Interpretare :

·         bătrânica simbolizează o mare parte din românii de peste 30 de ani  (oameni incapabili de schimbarea mentalităților, dar nu rău intenționați, care declară că și le schimbă pentru autoîncurajare, precum fricosul zice noaptea în pădure nu mi-e frică, nu mi-e frică),

·         domnul de culoare reprezintă valorile civilizației capitaliste, corectitudinea politică a organizațiilor internaționale în care am intrat din rațiuni de securitate (valor cunoscute doar prin circul televiziunii, al filmelor, etc),

·         iar cetățeanul bine intenționat care tot explică și explică sunt puținii pentru care libera inițiativă și creativitatea manifestate în cadre legale chiar au vreo importanță (ideologii capitalismului naivi voluntari, de import sau autohtoni – capitaliștii reali nu se ocupă de explicații).

Valoarile noastre sunt altele, ele sunt legată de munca cinstită. O muncă de un fel anume. Dacă lucrăm la stat cu o grămadă de timp pierdut nu e nici o problemă, nu furăm nimic, e ceva natural (important e să fim mici șefi locali, să comandăm cuiva, să ne rezolve și nouă una alta), dacă plagiem de la student până la Profesor universitar și Prim ministru e în firea lucrurilor (declarăm că nu există conform standardelor inventate de noi). Dacă suntem incapabili să producem pe plan științific la standarde internaționale și luăm banii cetățenilor ca să ne lăudăm între noi prin comisii, iarăși nu e nici o problemă (avem știința noastră dacică, suntem geniali, neînțeleși de restul planetei, profeți în țara noastră). Dacă nu suntem capabili decât să taxăm și să redistribuim ca guvernanți fără alte servicii publice folositoare, totul e ok (după noi potopul). Dacă le concesionăm foștilor securiști și cetățenilor străini prin lunca Dunării teritorii agricole uriașe care rezistă doar cu subvenții tot de la stat, blocând orice proiecte ecologice de restaurare pentru avantaje pe termen scurt și cotizații la partid, nu ne frământă nimic pe nici unul dintre noi (dezvoltarea durabilă e dezvoltarea găștii noastre care parazitează statul, e dezvoltarea “sistemului”).

Asta este reprezentarea noastră despre munca cinstită. Cinstit este cuvântul care ne obsedează pe cei mai mulți, nu cuvântul muncă. În curând vom avea fiecare tricouri cu acest termen scris și pe față și pe spate. Să pui pe Che Guevara pe șapcă și pe tricou înseamnă să strigi că tu lupți pentru cinste. Reflectând de fapt vinovăția furtului mai mic sau mai mare, depresia că ne ratăm viața așteptând cu mâna întinsă mereu ce pică de la stat, ce se mai poate fura din resursele naturale și din banii împrumutați de la organizații internaționale sau dați din bugetul european, ce se mai poate stoarce de la cei care mai produc ceva valoros în țara asta, de la elita creativă exploatată a țării. Cinstit înseamnă la noi să exploatezi pe cei capabili să gândească și să producă ceva, pe colegii tăi la stat sau pe cei din firmele private, cinstit înseamnă de la fiecare după puteri, fiecăruia după nevoi.

Pentru românul brucanian este mai cinstit să fure de la stat decât să facă o afacere capitalistă, pentru că nu are puterea să o facă, dar are nevoi. Nu ești cinstit, nu poți trăi, nu ești cinstit nu ai casă, nu ești cinstit toți impostorii ți-o iau înainte (tu niciodată nu ești unul, dar de, n-ai de ales), nu ești cinstit nu-ți poți trimite copiii la universități bune. Totul trebuie câștigat doar prin muncă cinstită. Oricine trebuie să fie cinstit. Suntem captivi fostei nomenclaturi și securități nu doar economic, ci și mental. Brucan a avut cinismul să spună în față situața reală, știind că asta va aduce doar admirație din partea victimelor spălării pe creier, că va deveni un star de televiziune la care cei pe care îi disprețuiește se vor uita.

Așa stând lucrurile, este de neconceput ca un președinte de dreapta să nu fie și el sărac și cinstit (cum se autodeclara cel care a patronat devalizarea României către ai lui pentru a putea reconstrui ușor socialismul la o adică prin schimbarea regimului proprietății la cât mai puțini, la cei de încredere). Sincer gândim asta. Să fie la fel ca cel de stânga, dar să fie și de dreapta. Fără nici o comparație neavenită, dar am vrea în incoștientul nostru obidit ca Ronald Reagan să fi citit Internaționala în fiecare seară și dimineață, în loc de rugăciuni. Am vrea ca pe dolar să scrie noi credem în cinste, nu in God we trust. Am vrea ca cei din familia Bush să fi fost niște amărâți bugetari, gata de orice compromisuri ca să atingă niște obiective personale minore folosindu-se de stat.

Nu știu cât de mare era dorința lui Traian Băsescu să facă exact acum această tranzacție. Să dea un exemplu de inițiativă capitalistă care să accentueze profilul de politicieni de dreapta lui și membrilor familiei fie și printr-o reclamă negativă. E greu să schimbi profilul public al cuiva care singur s-a declarat fost comunist ca să câștige niște alegeri. După părerea mea tranzacția e prea transparentă și provocatoare ca să nu fie mai degrabă, prin moment, o diversiune menită să pună pe agenda publică tema pământului românesc, urmând ca ulterior să iasă la suprafață adevăratele probleme ale marilor concesionari și miliardari de prin agricultură, dosare care vor primi o mult mai mare atenție în mass media o dată ce atenția publicului cu privire la temă a fost stimulată. Vom vedea. Deocamdată presa și-a făcut datoria, a mușcat din plin nada, dovedind empiric reflexul condiționat comunist: cinstit înainte de toate !

Pentru că noi înșine avem un complex de vinovăție. Pentru că suntem profund necinstiți.

_________

P.S. În altă ordine de idei, cred că remedierea cât de cât a relațiilor dintre Băsescu și Antonescu vine din niște scuze private ale primului față de cel de al doilea vis à vis de niște atacuri personale care n-ar fi trebuit să existe în campania din 2009. Ura lui Antonescu pe plan privat era îndreptățită. Nu cred că cineva poate depăși așa ceva doar din rațiuni politice. Rațiunile politice au oferit probabil doar momentul oportun al rezolvării unei chestiuni personale cu implicații publice: decât „tovarăș de drum” lichidabil cu siguranță e mai bine partener.

Despre autocontrol

Se discută destul de mult despre ce este libertatea, oamenii se bucură că există libertate acum mai multă ca altă dată. Și se ceartă între ei care libertate este mai grozavă. Se pare că cel mai mult le place libertatea de a se certa, de a se scuipa (fie și la figurat), înjura (fie și printre dinți), calomnia, da în judecată unii pe alții, amenința, băga la pușcărie, intimida, etc. Cu scopul final de a fi ei mai grozavi, de a domina, de a ieși că au avut ei și numai ei dreptate, de a fi aplaudați la scenă deschisă, când vor zâmbi superiori (sau se vor abține să zâmbească public, ca să fie cool până la capăt, votabili, dar asta le iese doar lui Ilici și Băsescu, uneori și lui Tăriceanu).

Unii pun accentul pe așa numita libertate negativă, de a nu fi restricționat de nimeni în deciziile tale private atâta vreme cât nu deranjezi pe alții. Mi se pare ok această libertate. Alții vorbesc despre libertate ca un fel de putere de realizare, de exemplu să ai resurse ca să poți să faci ce vrei tu, să ai bani și să fii puternic. Adevărul este că și aceasta surprinde ceva important, că degeaba am putere de decizie dacă nu sunt capabil să și pun în practică ce am hotărât. Vreau să merg la Roma să văd columna lui Traian. Dar nu am resurse să merg. Dacă nu am, libertatea negativă nu mi-a folosit la nimic. Rămân la mine în Drumul Taberei și mă plimb în jurul șantierelor de peste tot.

Un viciu este o nevoie a mea care mai mult mă controlează ea pe mine decât eu pe ea. Dacă sunt lacom la mâncare nu mă pot abține să nu mănânc excesiv, dacă fumez sufăr să nu fumez, dacă îmi place să beau beau până mă trezesc mahmur a doua zi, dacă sunt snob dau 20 de lei pe o cafea doar ca să fie că o beau (singur) la o cafenea de fițe, deși o puteam lua cu un 2 lei de la un automat și să o beau din mers spre job, sau 7 lei la o cafenea obișnuită, dacă sunt afemeiat o să zbor din floare în floare lăsând în urmă doar suferință, dacă sunt zgârcit o să îmi invit prietena la o cafea cu fundul pe un gard de piatră sau o bancă în parc și cu două cafele de la un automat, în loc să o duc undeva decent (nu că n-ar fi și asta ok dacă suntem la liceu și fără bani, sau sunt șomer sau așa vrea ea). Dacă sunt mândru și agresiv o să fac chestia cu scuipatul etc din primul paragraf până când cei care m-au votat o să se prostească definitiv ca și mine și o să facă toată țara la fel, prin ziare, pe forumuri, pe stradă în casă, peste tot. O țară înnebunită moral precum liderii ei. Etc.

Problema cu viciile este următoarea:

- dinspre libertatea negativă; când îmi exercit libertatea negativă cu ele e doar o aparență, decid ceva care nu aș putea în mod real să nu decid, sau aș suferi teribil dacă decid altfel, altfel spus ele mă controlează pe mine, nu eu pe ele; degeaba am libertate negativă, că nu îmi este o adevărată libertate pentru că am doar o aparență de decizie liberă.

- dinspre libertatea pozitivă; satisfacerea viciilor necesită resurse, multe resurse, depinde cât de intense și avansate sunt viciile (drogurile sunt scumpe, de ex., unul cu 2000 pe lună brut căruia îi place să bea, dar e și snob, o să ia un whisky fin pentru diseară acasă, nu o țuică două prune - dacă o mai exista), iar aceste resurse sunt bani aruncați pe fereastră, bani cu care aș fi putut să fac altceva; îmi restricționez foarte mult libertatea pozitivă de a face alte lucruri decât satisfacerea viciilor.

Dobândirea autocontrolului este o condiție esențială pentru folosirea libertății negative și pozitive. Pot să fiu singur și cu prietenele și prietenii mei pe planetă Pământ, un libertarian miliardar (zic libertarian pentru că sunt eu însumi un libertarian moderat), dar dacă sunt prins în capcana viciilor sunt doar un sclav. Al cui? Al meu însumi, dacă îmi place să spun asta. A ceva care este în mine, dar care disprețuiesc deși nu spun nimănui. Când încep să spun deja sunt pe drumul de a scăpa de acest mod de viață, de a dobândi autocontrolul.

În limbaj creștin viciul se numește patimă, iar dobândirea autocontrolului despătimire. Cine este despătimit este liber spiritual și va alege în cunoștință de cauză, liber, ce vrea să facă. Fie și să o ia de la capăt cu viciile. One more time. Să le studieze din interior. Fără despătimire facem filosofia libertății fără nici un folos, batem câmpii. Nu e necesar să ne ținem de limbajul creștin, dar am făcut această referire pentru că sunt mulți în societate românească familiarizați cu acest limbaj. Toată povestea cu ritualurile care generează atâta scandal din partea ateilor militant tine de o tehnică de dobândire a autocontrolului din partea participanților. A dobândi autocontrolul este o chestie de ani, dacă ai hotărât că vrei asta. Indiferent de unde pornești.

Acest este un articol în care am argumentat retoric că libertatea negativă și pozitivă depind în practică de libertatea spirituală. Așa cum cea pozitivă și spirituală depind în practică de cea negativă, dar din alte considerente. Și cum cea spirituală și negativă depind în practică de o anumită libertate pozitivă asigurată în dezvoltarea ta personală de alții, nu de tine. Nu ne naștem adulți. Cum spunea o comentatoare la un articol anterior, există de fapt o singură libertate, cu multe fațete, poate fi decupată în multe feluri.

Înainte de orice acțiune publică prima acțiune trebuie să fie una personală. Să trecem la acțiune: mult succes în dobândirea autocontrolului deplin !

P.S. Cineva îmi spunea în privat după articolele anterioare despre libertate că încerc să câștig încrederea oamenilor și apoi să mă folosesc de ei. Îndemnul la autocontrol este un răspuns și la această provocare privată, în sensul că cineva cu autocontrol deplin nu poate fi folosit. Este un om cu adevărat liber. În pușcărie (ce să mai zicem în libertate) nu își trădează prietenii oricât ar fi torturat, ba mai și declară apoi că a fost una din perioadele cele mai frumoase din viață, că n-a avut nicăieri mai multă libertate ca acolo. Simte minciuna cu ușurință. Nu s-a uitat la televizor toată ziua și n-a fost manipulat să devină nici isteric, nici paranoic, nici să rămână în mocirla viciilor personale pour toujours. Dar despre asta, altă dată.