“Dintre
toate cântările şi rugăciunile din timpul Postului [Mare], o singură scurtă rugăciune
poate fi considerată rugăciunea specifică a acestuia. Tradiţia o atribuie unui
mare învăţător al vieţii duhovniceşti - Sfântul Efrem Sirul, praznuit pe 28
ianuarie:
„Doamne şi Stăpânul vieţii mele, duhul trândăviei, al grijii de multe, al
iubirii de stăpânire şi al grăirii în deşert nu mi-l da mie.
Iar duhul curăţiei, al gândului smerit,
al răbdării şi al dragostei, dăruieşte-l mie, robului Tău.
Aşa Doamne, Împărate, dăruieşte-mi ca
să-mi văd greşalele mele şi să nu osândesc pe fratele meu, că binecuvântat eşti
în vecii vecilor. Amin”.
La prima citire o metanie
urmează fiecărei cereri. Apoi facem douăsprezece închinăciuni,
spunând: „Dumnezeule, curăţeşte-mă pe
mine păcătosul!” întreaga rugăciune este repetată cu o singură metanie la
sfârşit. De ce ocupă un loc aşa de important această scurtă şi simplă rugăciune
în slujbele de Post? Pentru că recapitulează într-un mod unic toate elementele
pozitive şi negative ale pocăinţei şi constituie, să spunem aşa, o „verificare”
pentru ostenelile noastre personale de-a lungul Postului. Acestea au ca scop
mai întâi eliberarea noastră de câteva boli duhovniceşti fundamentale, ce ne
modelează viaţa şi fac practic imposibilă chiar încercarea de a ne întoarce noi
înşine către Dumnezeu.
Boala fundamentală este duhul trândăviei. Este
acea lenevire şi pasivitate a întregii noastre fiinţe, care întotdeauna ne
împinge mai degrabă „în jos” decât „în sus” — care încearcă mereu să ne
convingă că nici o schimbare nu este posibilă şi, deci, nu este nici de dorit.
De fapt, este vorba de un cinism înrădăcinat, care la orice schimbare
duhovnicească răspunde „pentru ce?” şi face din viaţa noastră o teribilă
risipire sufletească. Este cauza tuturor păcatelor pentru că otrăveşte energia
duhovnicească de la însuşi izvorul său.
Rodul trândăviei este grija
de multe. Este acea stare de deznădejde pe care toţi Sfinţii Părinţi au
considerat-o cea mai mare primejdie pentru suflet. Deznădejdea este
imposibilitatea pentru om de a vedea ceva bun sau pozitiv; este reducerea la
negativism şi pesimism a tot ceea ce există. Aceasta este, cu adevărat, o forţă
demonică în noi, pentru că fundamental Satana este un înşelător. El îl înşeală
pe om asupra lui Dumnezeu şi a lumii; el ne umple viaţa cu întuneric şi
nihilism. Deznădejdea este sinuciderea sufletului, pentru că atunci când omul
este cuprins de ea devine incapabil să vadă lumina şi să o dorească.
Iubirea de stăpânire! Deşi pare bizar, trândăvia şi deznădejdea sunt tocmai cele ce ne umplu
viaţa cu iubirea de stăpânire. Pângărind întreaga noastră atitudine
către viaţă, lipsind-o de sens şi plinătate, ele ne silesc să căutăm
compensaţie într-o atitudine total greşită faţă de alte persoane. Dacă viaţa
mea nu este îndreptată către Dumnezeu, nu aspiră la valorile eterne, inevitabil
va deveni egoistă şi egocentrică, iar aceasta înseamnă că toţi cei din jurul
meu vor deveni mijloacele propriei mele satisfaceri de sine. Dacă Dumnezeu nu
este Domnul şi Stăpânul vieţii mele, atunci eu voi deveni propriul meu domn şi
stăpân, centrul absolut al propriei mele vieţi, şi încep să evaluez totul
ţinând cont de nevoile mele, de ideile mele, de dorinţele mele şi de judecăţile
mele. Iubirea de stăpânire este astfel o degenerare fundamentală a relaţiei
mele cu ceilalţi, o încercare de subordonare a lor faţă de mine. Această
pornire nu se exprimă neapărat prin a comanda sau a domina pe „alţii”. Se poate
exprima la fel de bine prin indiferenţă, dispreţ, lipsă de interes, de
consideraţie, de respect. Este, într-adevăr, lenevire şi deznădejde îndreptate,
de această dată, către ceilalţi; sinuciderea duhovnicească se completează
astfel cu crima duhovnicească.
Şi,
în final, grăirea în deşert. Dintre toate fiinţele create de Dumnezeu,
omul singur a fost înzestrat cu darul vorbirii. Toţi Sfinţii Părinţi văd în
aceasta adevărata „pecete” a Chipului Divin în om, pentru că Dumnezeu însuşi se
descoperă ca şi Cuvânt (Ioan 1, 1). Dar, fiind darul suprem, este prin acelaşi
simbolism supremul pericol. Fiind adevărata expresie a omului, mijlocul
realizării de sine este din acest punct de vedere şi cauză a căderii sale şi a
distrugerii de sine, a trădării şi a păcatului. Cuvântul mântuie şi cuvântul
ucide; cuvântul inspiră şi cuvântul otrăveşte. Cuvântul este modul de exprimare al Adevărului, dar şi al înşelării
demonice. Având
o putere pozitivă fundamentală, el are astfel, totuşi, şi o imensă putere
negativă. Cu adevărat el zideşte pozitiv sau negativ. Atunci când este deviat
de la originea şi scopul său dumnezeiesc, cuvântul devine deşertăciune. El
împinge spre trândăvie, deznădejde şi iubirea de stăpânire şi transformă viaţa
în iad. El devine adevărata putere a păcatului.
Acestea
patru sunt astfel „obiectivele” negative ale pocăinţei. Ele constituie
obstacolele ce trebuie îndepărtate. Dar Dumnezeu singur le poate îndepărta.
Iată deci prima parte a rugăciunii Sfântului Efrem Sirul — această plângere din
adâncul neputinţei omeneşti. Apoi rugăciunea se
îndreaptă către ţelurile pozitive ale pocăinţei care, de asemenea, sunt patru.
Curăţia! Dacă nu se
reduce sensul acestui termen, aşa cum adesea şi eronat se face, numai la
conotaţiile sale sexuale, este înţeles ca omologul pozitiv al trândăviei.
Traducerea precisă şi totală a termenului grecesc sofrosini şi a termenului
rusesc tselomudryie trebuie să fie plinătatea înţelepciunii, dreapta socotinţă.
Trândăvia este, întâi de toate, risipire, distrugerea vederii şi energiei
noastre, incapacitatea de a vedea întregul. Atunci opusul său este tocmai
plinătatea. Dacă de obicei înţelegem prin curăţie virtutea opusă depravării
sexuale, aceasta se întâmplă datorită caracterului decăzut al existenţei
noastre, care nu se manifestă niciunde mai bine decât în plăcerea sexuală —
îndepărtarea trupului de la viaţa adevărată şi de la stăpânirea duhului asupra
sa. Hristos a refăcut plinătatea în noi. Şi aceasta a realizat-o prin refacerea
adevăratei scări de valori, prin călăuzirea noastră înapoi către Dumnezeu.
Primul şi minunatul rod al acestei plinătăţi sau curaţii
este
smerenia (…). Ea este mai presus de toate biruinţa adevărului în noi,
îndepărtarea tuturor minciunilor în care de obicei trăim. Numai smerenia poate
fi capabilă de adevăr, de a vedea şi de a primi lucrurile aşa cum sunt şi,
astfel, de a vedea măreţia, bunătatea şi iubirea lui Dumnezeu în orice. De
aceea se spune că Dumnezeu revarsă harul Său peste cei smeriţi, iar celor
mândri le stă împotrivă.
Curăţia şi smerenia sunt firesc urmate de răbdare.
Omul „natural” sau „căzut” este nerăbdător, pentru că nevăzându-se pe sine se
grăbeşte să judece şi să condamne pe ceilalţi. Având, aşadar, o cunoaştere
eronată, incompletă şi pervertită a tot ceea ce îl înconjoară, măsoară toate
acestea prin prisma gusturilor şi concepţiilor sale. Fiind indiferent cu
oricine în afară de sine, doreşte ca viaţa să fie încununată cu succes aici şi
acum. Răbdarea, totuşi, este cu adevărat o virtute divină. Dumnezeu este
răbdător nu pentru că este „iertător” ci pentru că El sesizează adâncimea celor
ce există, pentru că realitatea intimă a lucrurilor, pe care noi în orbirea
noastră nu o mai vedem, este deschisă către El. Cu cât ne apropiem mai mult de
Dumnezeu, cu cât devenim mai răbdători, cu atât reflectăm mai mult acel infinit
respect faţă de toate fiinţele care reprezintă însuşirea specifică a lui
Dumnezeu.
În cele din urmă, cununa şi rodul tuturor virtuţilor, ale
tuturor creşterilor şi ostenelilor duhovniceşti este dragostea — acea dragoste
care, aşa cum am mai spus, poate fi dăruită numai de Dumnezeu —, darul ce este
finalitatea tuturor pregătirilor şi ostenelilor duhovniceşti.
Toate acestea sunt rezumate şi adunate laolaltă în ultima
cerere a rugăciunii Sfântului Efrem Sirul, în care cerem: „dăruieşte-mi ca
să-mi văd greşalele mele şi să nu osândesc pe fratele meu”. Dar, în final, mai
este o primejdie: mândria. Mândria este izvorul răului şi toată răutatea este
mândrie. Iată că nu-mi este suficient să-mi văd propriile mele greşeli,
întrucât chiar şi această virtute aparentă se poate transforma în mândrie.
Scrierile sfinte abundă în sfaturi împotriva subtilelor forme ale pseudo-pietăţii
care, în realitate, sub vălul smereniei şi al autocriticii pot conduce către o
mândrie cu adevărat demonică. Dar atunci când „vedem greşalele noastre” şi când
„nu osândim pe fraţii noştri”, când, altfel spus, curăţia, smerenia, răbdarea
şi dragostea sunt doar una în noi, atunci şi numai atunci ultimul duşman —
mândria — va fi nimicit în noi.
După
fiecare cerere a rugăciunii facem o metanie. Metaniile nu sunt limitate la rugăciunea Sfântului Efrem Sirul dar
constituie una din caracteristicile distinctive ale întregului cult din timpul
Postului. Totuşi, aici, semnificaţia lor este revelată mai bine ca niciodată.
în lungul şi dificilul efort al însănătoşirii duhovniceşti, Biserica nu a pus
bariere între suflet şi trup. Omul, în întreaga sa fiinţă, s-a îndepărtat de
Dumnezeu; omul, în întreaga sa fiinţă, trebuie restaurat, trebuie să se
întoarcă (la Dumnezeu - n.trad.). Catastrofa creată de păcat constă, cu
siguranţă, tocmai în biruinţa cărnii - animalul, iraţionalul, plăcerea din noi
— asupra duhovnicescului şi dumnezeiescului. Dar trupul este slăvit, trupul
este sfânt, aşa de sfânt încât Dumnezeu însuşi „a luat trup”. Atunci, mântuirea
şi pocăinţa nu dispreţuiesc trupul, nu îl neglijează, ci au în iconomia lor
restaurarea trupului, readucerea lui la funcţiile sale reale, ca expresie a
vieţii duhovniceşti, ca templu al nepreţuitului suflet omenesc. Ascetismul
creştin este o luptă nu împotriva, ci pentru trup. Din acest motiv, întreaga
fiinţă umană - suflet şi trup - face pocăinţă. Trupul participă la rugăciunea
sufletului întocmai cum sufletul se roagă prin şi în trup. Metaniile, semne
„psiho-somatice” ale pocăinţei şi ale smereniei, ale adorării şi ale
ascultării, reprezintă astfel prin excelenţă ritualul de Post.”
