Despre relația dintre dreptul de proprietate privată și dreptul la mediu sănătos în Constituția României

În acest text argumentez că modul de abordare al relației dintre dreptul de proprietate privată și dreptul la un mediu sănătos în Constituția României actuală nu ne permite să avem un mediu sănătos.

Avem dreptul la un mediu sănătos (Constituția României art. 35). Un mediu sănătos este un mediu în care se produc în cantitate suficientă ceea ce în jargon tehnic numim servicii ecosistemice cu caracter public, de exemplu apă curată, aer curat, un climat local și regional favorabil, sau protecție în fața inundațiilor. Preferăm, și plătim scump, să avem locuința lângă o pădure de câmpie sau un lac, deși nu deținem pădurea și lacul, în loc să o avem lângă o zonă industrială. Preferăm, de asemenea, să avem casa de vacanță într-o zonă montană idilică lângă un râușor fără inundații catastrofale cauzate de faptul că în porțiunea sa din amonte au avut loc puternice defrișări pe versanți făcute de proprietarii acelor păduri.

Problema este următoarea: de ce proprietarii capitalului natural (ai lacului, ai pădurii de câmpie și ai pădurilor montane) din exemplele de mai sus ar gestiona proprietatea lor într-un mod în care să beneficiem și noi de serviciile ecosistemice produse de acel capital natural? Ei sunt interesați de beneficiile lor, nu de ale noastre. Cum este posibilă în practică asigurarea dreptului la un mediu sănătos?

Există două modalități de a asigura dreptul la un mediu sănătos: prin stimulente negative și prin stimulente pozitive. Pot să interzic prin reglementări un anumit mod de management al capitalului natural deținut în proprietate privată și să penalizez în diferite forme proprietarul dacă nu face ceea ce i-am impus. Prin această soluție restrâng dreptul de proprietate privată, pentru că acesta are în structura sa și dreptul de management al proprietății pe care o deține cineva. Restrângerea dreptului de proprietate este legitimă doar atunci când proprietarul pune în pericol prin ceea ce face siguranța sau viața altora (nu pot folosi laptopul la care scriu acum ca să arunc cu el după vecinul de deasupra când lucrează cu bormașina în toiul nopții). Restrângerea nu este însă legitimă atunci când prin ce fac diminuez doar niște servicii care nu țin de siguranța persoanelor. De exemplu, dacă eu desec o mlaștină aflată pe tarlaua mea și se întâmplă că într-un oraș aflat la zece kilometri de mine scade nivelul apei subterane pentru că pânza de apă era alimentată de ploi prin mlaștina pe care o dețin eu, aceasta e mai degrabă problema lor, nu a mea. În acest caz se potrivesc mai degrabă stimulente pozitive, nu negative. Din banii plătiți de consumatorii din acel oraș pentru apa extrasă din subteran ar trebui să primesc și eu ceva, dacă vor să las mlaștina așa cum e și să nu o transform într-un teren agricol profitabil pentru mine.

Nici stimulentele pozitive, nici cele negative nu sunt panacee universale pentru a asigura un mediu sănătos. Stimulentele negative ridică problema costurile de implementare (cât costă controlul, cine controlează și dă amenzi fără să fie corupt în condițiile în care profitul pe termen scurt asociat distrugerii capitalului natural poate fi foarte mare, de exemplu în defrișări). Iar stimulentele pozitive ridică problema adunării banilor de la beneficiari. În cazul menționat cu apa orașului lucrurile sunt simple pentru că este vorba de un bun cu valoare de piață, dar atunci când beneficiarii folosesc gratis ceea ce produce un teren sau un teritoriu mai mare deținut de mine nu mai este simplu să strâng banii. Dacă am păduri într-un parc național conform legii în România am dreptul la compensații pentru faptul că nu le pot exploata. Dar până acum nu a primit nimeni vreun leu drept compensații pentru că banii nu au fost strânși de la cei care beneficiază de păstrarea biodiversității în acel parc național. Cine beneficiază? Toți oamenii din România în mod egal? Doar iubitorii de natură? Mai mult cei aflați lângă parcul național? Trebuie să plătească și cine nu l-a vizitat niciodată? De ce? Un alt exemplu este faptul că de curățarea apelor Dunării la trecerea prin Delta Dunării beneficiază toate stațiunile turistice de pe coasta românească a Mării Negre, îndeosebi firmele din ele, prin faptul că apa mării rămâne suficient de curată ca să vină turiștii și să lase bani în economiile locale. Dar până acum nici un leu din cei cheltuiți la mare de turiști nu a ajuns în bugetul comunităților locale din Delta Dunării.

Faptul dacă pot să iau bani de la beneficiarii serviciilor ecosistemice și să îi dau deținătorilor capitalului natural care produce acele servicii naturale sau nu pot depinde de modul cum este concepută relația dintre dreptul la mediu sănătos și dreptul de proprietate privată în Constituție. Ambele sunt drepturi ale persoanelor (dreptul la un mediu sănătos nu este un drept colectiv), numai că în timp ce dreptul la proprietate privată se referă la ceva care poate fi gestionat în mod individual, dreptul la un mediu sănătos se referă la ceva care are și o componentă care poate fi gestionată numai în comun. Să vedem cum se prezintă lucrurile în Constituția noastră în vigoare.

Persoanele fizice şi juridice au îndatorirea de a proteja şi a ameliora mediul înconjurător (Art. 35 alin  3). Dreptul de proprietate obligă la respectarea sarcinilor privind protecţia mediului şi asigurarea bunei vecinătăţi (Art 44 alin 7). Cetăţenii români (și străinii europeni care au cumpărat teren prin firme deschise aici, conform legii) trebuie să-şi exercite drepturile şi libertăţile constituţionale cu bună-credinţă, fără să încalce drepturile şi libertăţile celorlalţi (implicit dreptul la un mediu sănătos, Art. 57). Statul trebuie să asigure refacerea şi ocrotirea mediului înconjurător, precum şi menţinerea echilibrului ecologic (Art. 135 alin 2 litera e). Proprietatea privată este inviolabilă, în condiţiile legii organice (Art. 136 alin 5).

Observăm că deținătorul privat de capital natural are îndatoriri, respectă sarcini, trebuie să aibă bună credință față de vecini, are proprietatea inviolabilă, dar numai în condițiile legii organice, și că, în fond, statul se ocupă de echilibrul ecologic, nu el.

Problema acestui mod de abordare nu este, din punct de vedere al protecției mediului, că este unul autoritarist, în care statul are un rol major, iar actorii privați nici unul garantat de Constituție care să fie exclusiv la nivelul lor de decizie, ci că este un mod de abordare ineficient. Ineficiența lui vine din faptul că permite asigurarea dreptului la un mediu sănătos doar prin stimulente negative, nu și prin stimulente pozitive, adică prin mecanisme de piață (cazul cu apa orașului este un exemplu despre cum se rezolvă problema în Statele Unite ale Americii) sau prin intervenția statului printr-o taxare a beneficiarilor de servicii ecosistemice în scopul plății de bani celor cu terenuri în arii protejate atunci când nu există o piață (cazul pădurilor deținute în parcuri naționale).

Modul de abordare al relației dintre dreptul de proprietate privată și dreptul la un mediu sănătos în Constituția României actuală nu permite plata pentru serviciile ecosistemice furnizate de capitalul natural deținut în proprietate privată, și nici măcar pentru cel deținut în proprietate publică (exemplul cu Delta Dunării). În jargon tehnic, cadrul nostru constituțional este favorabil doar internalizării externalităților negative, prin penalizări ale celui care produce pagube de mediu altor oameni, dar nu susține internalizarea externalităților pozitive, adică plata proprietarilor de terenuri pentru beneficiile de mediu pe care terenurile lor le aduc altor oameni. Imposibilitatea aplicării de stimulente pozitive pentru inducerea unui management al capitalului natural deținut în proprietate privată compatibil cu producerea de servicii ecosistemice publice face impracticabilă asigurarea dreptului la un mediu sănătos.

Cu ocazia revizuirii Constituției s-ar putea aborda și această problemă, dacă dorim un mediu sănătos, nu doar dreptul de a avea un mediu sănătos.