Nu locul ci modul

Nu locul ci modul

vineri, 26 iulie 2013

În căutarea focului pierdut

Foc. Lumina mistuitoare a soarelui se ridică din spatele orizontului peste holdele verticale de o parte și de alta a drumului. E dimineață, e luni, iar drumul spre Bucovina e lung. Trag parasolarul.

Orice om are un dor de Dumnezeu în el, chiar dacă nu îl poate numi din neștiință. Ce citești, aceea ești. Citești Calistrat Hogaș, vei merge la mănăstiri în căutarea aventurii hiperbolizate cultural-naturală. Este bine, pentru că acolo ai șansa de a vedea și altceva. Oameni rugându-se? Doar dacă ai ochii deschiși, neîndoctrinați de vreo ideologie totalitară. Dacă ști să citești lumea. Dacă îi poți da un sens global, dacă nu ți-a impus altcineva un sens pe care să îți construiești viața, speranța unei coerențe a ceea ce trăiești, dacă nu te-a dresat ca să nu mai ai întrebări în tine. Cei născuți cu Dumnezeu în casă, din generația interbelică, mai aveau reflexele să se închine și să ia anafură de Paști măcar, dar pentru cei noi era ceva jenant, anacronic. Noi ne puteam mândri doar cu valoarea culturală a religiei. Patrimoniu UNESCO, sau sursă de inspirație pentru scriitori și pictori.

Dacă nu i-ai putut da un sens duhovnicesc primei vizite la vremea potrivită, vei reveni. Fie și peste decenii. Spiritualitatea dusă doar la nivel cultural e insuficientă. Îi vei sesiza vacuitatea prin felul cum îți modelează propria viață. Dorul nu ți-l poate stinge, iar ocupațiile iterative până la compulsive pentru a uita acest dor nu vor face decât să îți evidențieze imposibilitatea de a scăpa de el. E un foc mocnit, acolo înăuntru, mereu. Oricât moloz consumist arunci peste el, foiletoane TV, Discovery, știri și cărți de beletristică, mâncare, tutun sau băutură, teatru sau operă, hiking sau biking, turism cultural, eco sau all-inclusive sau orice altceva.

Un indicator arată spre Mănăstirea Vărzărești. De atâtea ori am trecut pe lângă el și nu am urcat niciodată. Nici acum. Ne grăbim spre locurile unde știm că se află Athosul românesc.

La Petru Vodă am aflat că sunt două mănăstiri, una de maici, alta de călugări mai sus. Căutăm mormântul părintelui Iustin. Nu sesizăm mănăstirea de maici și când ajungem la cea de călugări credem că este cea de maici. Mergem mai departe. Mai sus? ne întreabă din priviri un călugăr. Da. Ne face loc. Tatonăm pe drumuri forestiere prin codri și revenim la mănăstire după oarece emoții să întrebăm unde se află mai sus cea de călugări. Nu apucăm să mai întrebăm pe nimeni nimic. Ne închinăm la mormântul Părintelui Iustin.

Urmează Sihăstria, Sihla. E seară. Nu mai urc la peștera Sfintei Cuvioase Teodora. Mergem la somn, la Gura Humorului. Pentru că aici a făcut să lucreze Savatie Baștovoi prin unii oameni pentru alți oameni. A doua zi e Liturghie la Sihăstria Putnei, ne închinăm la Sfântul Ștefan și explorăm nesățioși coclaurile obcinelor prin Brodina până la Izvoarele Sucevei. Suntem uluiți de priveliștea Giumalăului și Pietrosului Bistriței la un loc, admirăm Pietrele Doamnei de la cabana Rarău, și traversând peste obcine din nou ajungem la Moldovița. Cea mai caldă mănăstire dintre cele vestite. Apoi la Sucevița și înspre seară nu rezistăm să nu ne pierdem prin magazinele de la Marginea printre oale negre, luminoase, cu multă dragoste de frumos pusă în ele.

Și iar plecăm, Horaița ne întâmpină cu glasul Liturghiei. Urcăm și la Horăicioara. Pe ultima parte a drumului dau mașina cu spatele vreo 200 de metri pentru că panta prea abruptă e inaccesibilă fără un 4x4. Pelerinajele adevărate se fac pe jos, când neputința nu ne împiedică. "Pentru cei ce călătoresc prin munți, Domnului să ne rugăm" scrie deasupra porții mănăstirii. Iată așadar cine are grijă de noi. Focul mocnit începe să pâlpâie, oxigenat de rugăciunile acestor oameni curați. Dubița mănăstirii lăsată unde ne-am oprit și noi, pe forestier, înainte de porțiunea cu pantă mare, fusese spartă de hoți de curând ca să i se fure stația. Chiar acum coborau monahii cu ea la reparat. Biserica e plină de un ceva indescriptibil, iar apa din Izvorul Tămădurii tămeduiește.

Văratec și Agapia. Flori peste flori, măicuțe binevoitoare, pâine neagră, aghiazmă. Sfaturi care vor fi urmate. Apoi din nou Sihla peste munte, la peștera Sfintei Cuvioase Teodora. Mă simt marcat de acest loc, voi privi altfel icoana ei. Un loc sfânt, cu oameni sfinți. Fratele Dumitru citește lângă intrare, și zâmbitor, și aspru, cu aceea hotărâre a celor care au înțeles despre ce este vorba. Aș fi vrut să beau din fântâna sfintei, dar nu sunt în stare decât să pun buzele. Nu-mi e destul de sete. Focul meu nu arde îndeajuns de tare.

La Secu, apoi la Neamț. Acest Neamț cu oameni aparte, care te întreabă și vor să afle. De unde vii, ce vrei să faci? Care te îndeamnă spre icoane și nu-ți mai taie bilete. Care îți dau câte lumânări voiai tu să cumperi fără să le fi spus nimic înainte, în tăcere. Athosul României arde puternic.

Câtă compasiune inspiră acum Voronețul asaltat de tirul curiozității fotografilor cu tablete. Câte portrete solitare și de grup în fața vestitei fresce a Judecății de Apoi ! Ne place să ne fotografiem cu Judecata, e de bine. Dar oare eu nu pozam la fel la Athos? Cu ce eram mai bun? Bieți oameni neputincioși ce suntem. Aici poate este un început de drum pentru mulți alții, care vor reveni și ei peste 25 de ani. Iubesc toți acești fotografi și admir răbdarea nesfârșită a măicuțelor acestei mănăstiri de sacrificiu.

Prin contrast, Humorul cu aleea ei plină de trandafiri, Humorul primei mele participări la Liturghie, Humorul bucuriei dragostei omenești și dumnezeiești, Humorul încercărilor repetate de a sări în altă lume rămânând pe această lume, Humorul ne întâmpină cu  brațele deschise, cu bunătatea celui dăruit de Dumnezeu prin fire să o aibă. Măicuța de la poartă nu vrea să ne taie bilete, negociem să luăm totuși măcar unul. Iată zidurile Humorului, ale rugăciunii și adevărului.

O nouă noapte, o nouă zi, și iarăși focul dimineții în drum spre Iași, în căutare părintelui Calistrat. Am vrut să mergem la Liturghie la Bârnova, pentru că începea slujba la opt, și apoi să revenim pe drum la Vlădiceni, unde începuse la șapte. Nu văd nici un indicator de Vlădiceni. Necum nu găsim nici mănăstirea Bârnova. Intrăm spre localitate, întrebăm oamenii, nimeni nu știe de ea. Revenim la drumul de Vaslui, întrebăm la o troiță pe cineva și ne îndrumă, dar dăm de altă mănăstire. Renunțăm și ne întoarcem spre Iași cu gândul să mergem spre casă. Dar iată indicator de Vlădiceni. Ajungem la finalul Sfintei Liturghii. Părintele Calistrat este cumva? Astăzi nu este. Oare? mă întreb. Arde ceva la Vlădiceni, puternic.

Lungul drum spre casă prin Huși, Tecuci, și iată-ne din nou la indicatorul de Vărzărești. Hai să urcăm, ceva ne trage aici Pante mari, mai dificile decât ne așteptam. Parcăm pe iarbă și ne îndreptăm spre poarta mănăstirii. Miros de fum, oameni care lucrează la strânsul molozului pe aripa din stânga a chiliilor. Măicuțele privesc îndurerate, nu mai au puterea să întâmpine. Ne închinăm la icoane în biserica mare, printre alte icoane depozitate, salvate de la foc, sub pereții acestei biserici martiră a comunismului, care a rezistat singură zeci de ani ploilor și viscolelor. De pe pliantul mănăstirii aflăm că aici s-a nevoit o vreme și Sfânta Cuvioasă Teodora de la Sihla, are o chilie scobită în stâncă în apropiere. Înțelegem pe loc de ce am urcat la Vărzărești.

Când a fost focul? întreb încet. Alaltăieri, nu, luni seară...


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu