Nu locul ci modul

Nu locul ci modul

joi, 19 septembrie 2013

Biblioteca Centrală Universitară: între management și rugăciune

De câteva zile merg la BCU sediul central să lucrez la o carte. Lângă Ateneu. Ca mereu când mergi aici și au trecut câteva zile, atunci când ieși după opt ore de lucru parcă pășesc pe altă planetă. Ar fi o blasfemie să spun că e ca atunci când ieși din biserică după Liturghie, dar există o anumită asemănare. Așa cum există o asemănarea și cu momentul când ieși din munte după o tură solitară de câteva zile într-o regiune sălbatică. Asemănarea constă în faptul că diferența dintre ceea ce este înăuntru și ceea ce este afară este enormă.

Nu am văzut în nici o altă instituție publică oameni mai dedicați muncii lor ca cei de aici. Când îți aduc o carte par că îți oferă un dar. Luați lumină, par a spune. Lumea, toată lumea, vorbește în șoaptă. O instituție minunat organizată, cu infrastructură la standarde occidentale, o oază culturală în haosul neacademic și academic al Bucureștilor.

Privind uneori la tinerii din jur, pentru că nu merg niciodată la sala profesorilor, devin mai optimist cu privire la viitorul României. Am sentimentul că aici este elita viitoare a României. Adevărata. Chiar și cei care învață pentru restanțe, dacă au venit aici înseamnă că știu ce vor și abordează serios ce au de făcut. Poate că este wishfull thinking, dar așa simt. E plăcut să vezi un număr mare de oameni serioși la un loc, așa cum ți-ai dori și în amfiteatru, laborator, sau sala de seminar. Cred că dacă este să folosesc un singur cuvânt pentru BCU acesta este: seriozitate.

Dar cuvintele nu sunt de ajuns pentru a descrie ce se întâmplă acolo. Plutește în aer ceva inefabil. Prin enormul luminator central pătrunde doar lumina, zgomotul de fond al orașului abia se aude. Un aparat electronic de la parter scoate din când în când niște sunete discrete de stație spațială din firme SF, pe care după un timp nici nu le mai înregistrezi.

Până îți intri în mână câteva zile te tot foiești, nu îți găsești ritmul. Dar liniștea și faptul că alții fac ceea ce îți dorești și tu să faci te ajută să te concentrezi. Nu te agăți de toate detaliile din jur (un telefon, un coleg, o prioritate, orice altceva) ca să nu mai lucrezi la ce ți-ai propus. De la o zi la alta este tot mai bine. Dispar din minte avalanșele mediatice, perversitatea politicienilor, sărăcia și suferința generalizate din jur de zi cu zi. Pe undeva este un egoism. Dar este cu rost. Vrei să scrii ceva pentru alții, și ai nevoie de liniște pentru asta.

Multă vreme te chinui, tragi targa pe uscat, plugul pe un pământ noroios, încerci să înțelegi ciornele risipite pe zeci de pagini, uneori cu scrisul aproape indescifrabil. Apoi citești iarăși o carte, orice carte cu privire al problema ta, ca să  te transpui în mintea altcuiva și să te detașezi de ideile tale cărora nu le găsești coerența pe care o cauți. Sunt tot felul de coerențe locale pe care îți pare rău să le destructurezi, de care te-ai îndrăgostit, le-ai creat tu, dar care nu se îmbină în schema de ansamblu dorită. Să răstorni totul, să cauți alt argument. La ce fundătură argumentativă trebuie să renunți, neroditoare, să o pui doar într-o notă ?

Și deodată se întâmplă acel lucru, de neexplicat, îți vine ideea care se va dovedi că este cea bună. Deschizi din nou sursele tale pentru analiza textuală și a argumentelor și cauți ceea ce crezi că ar trebui să găsești, verifici dacă ceea ce gândești se poate susține. La început într-o doară, apoi repede cu emoție văzând că se confirmă ipoteza, apoi așezat, cu rigoare și minuțiozitate. Atunci rămâi ore în șir într-o stare de lucru decuplată de orice stimul extern, nu mai percepi nimic din tot ce e în jur. Ești la Biblioteca Centrală Universitară dar nu mai ști că ești acolo. Scrii. Nu înțelegi cum poți asta și ești uimit de ceea ce îți iese. Îți iese sau doar iese ?

Doamne, ajută-mi mie, păcătosului, cu harul Tău, să săvârșesc lucrul ce încep acum !


_____


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu