Demnitatea, libertatea, conștiința și dreptatea unui popor se construiesc prin educație și cultură

(pe contributors aici http://www.contributors.ro/fara-categorie/demnitatea-libertatea-con%C8%99tiin%C8%9Ba-%C8%99i-dreptatea-unui-popor-se-construiesc-prin-educa%C8%9Bie-%C8%99i-cultura/ )

“Acum este momentul să construim o Românie puternică", a urat dl Victor Ponta ziua națională în 2013. Iar dl Antonescu a completat la rândul său că “numai împreună putem construi România”. În acest text susțin că unii lideri români au un capital uman personal precar: deși declară la ocazii că vor să construiască, să lase ceva în urmă, nu au, ei și echipa lor, cunoștințele manageriale și mentalitățile necesare să o facă și ca urmare subminează toate valorile din titlul acestui articol.

Mai susțin afirmația că între investițiile disproporționate în capital fizic, în particular în infrastructură (ilustrată de obsesia autostrăzilor din guvernarea actuală) și starea conflictuală a societății există o legătură organică. Ura și disprețul sunt la cote înalte pentru că mulți dintre noi sunt incapabili de cunoaștere reciprocă și toleranță, iar asta se întâmplă pentru că statistic vorbind trăsăturile umane medii rămase în acest spațiu geografic sunt destul de aproape de ceea ce am putea numi ignoranță, proastă educație, perenizate prin faptul că majoritatea cetățenilor au modele de succes inadecvate, lideri politici care adună în jurul lor oameni cu un capital cultural personal subțire. Bădărăniile și mahalagismele din media care îi reprezintă pe cei care ne duc media statistică spre situația de mai sus nu fac decât să ilustreze starea acestor oameni.

Ce înseamnă a construi un stat ?

Să construim, dar cum? Are sens să ridicăm clădiri de institute și în același timp să încurajăm indirect toți oamenii tineri capabili să facă cercetare să plece din țară? Are sens să dăm drumul la puzderie de șantiere bisericești, dar cunoștințele de greacă, latină și ebraică al tinerelor generații de slujitori să nu le permită să citească textele sacre și patristice în original?

Orice manager de proiect sau de organizație știe că este o eroare gravă să aloce dezechilibrat resursele, știe că procesul de producție depinde tocmai de relațiile subtile dintre diferitele forme de capital necesare. Atunci de ce întreținem un astfel de dezechilibru în mod sistematic? De ce facem datorii publice tot mai mari pentru infrastructură și consum pe care nu le vom putea plăti niciodată pentru că nu vom fi niciodată capabili să producem ceva în absența unei resurse umane și a unui capital cultural de calitate ?

Dezechilibrul actual este continuarea modelului comunist neechilibrat de dezvoltare. Dl. Alexandu Cabuz a analizat în detaliu caracteristicile modului mangerial comunist de gândire într-un text recent aici . Eroarea sa în acest text nu este la nivelul analizei, ci la nivelul strategiei argumentative, și anume căderea într-un argument de tip slippery slope (pantă alunecoasă). Nu pune o graniță conceptuală atunci când caracteristicile unor entități, politicieni în cazul acesta, variază relativ continuu, dar foarte mult între niște extreme. Nu poți să alegi extrema cea mai departe de modelul comunist, în cazul nostru Traian Băsescu, și să o pui într-un titlu în care cel mai potrivit nume propriu ar fi fost Ion Iliescu. Discernământul ne obligă să facem o diferențiere de gen între cele două categorii în care plasăm astfel de oameni politici, iar aici metoda analitică nu ne ajută prea mult, avem nevoie și de o metodă de construcție conceptuală. Din punct de vedere al unei metode de cercetare pur științifică asta ar reveni la o analiză multivariată a unor caracteristici ale politicienilor actuali evaluate pe o scară ordinală. Mă îndoiesc că grupul (clusterul, în termeni de analiză multivariată) de oameni din jurul lui Băsescu nu va fi discriminat foarte puternic de clusterul de oameni din jurul lui Iliescu dacă descri corect spațiul de stare alegând toate variabilele relevante, dacă incluzi de exemplu și opțiunile de politică externă, nu doar pe cele de politică internă, precum și variabile care reflectă conținutul discursurilor publice. Poate un comunist să fie un aliat solid al SUA și să țină conferințe libertariene la UCL ? Poate un comunist să se lupte cu urmașii lui Ion Iliescu ? După părerea mea nu. Din punct de vedere managerial văd la dl Cabuz o eroare strategică asemănătoare cu cea a reformei d-lui Funeriu: în încercarea de a reforma cât mai mult ne îndepărtăm de la noi pe prea multă lume care ne-ar putea susține ideile de reformă într-un context social și istoric dat, cu are caracteristicile sale obiective. O lipsă de realism social. Dar asta se va corecta cu siguranță la următorul mandat Funeriu. Experientia docet.

Revenind, în modelul comunist contau fabricile și uzinele, țelurile mărețe, nu oamenii. Oamenii nu aveau de ales, mergeau unde li se spunea, nu puteau pleca de acolo, aveau rolul pe care șefii lor li-l acordau. Acest mod de abordare nu mai poate fi practicat cu succes în condiții de libertate politică, de democrație fie și formală.

În condițiile libertății politice nu mai poți fi sigur de stabilitatea resursei umane educată în țara ta dacă nu investești masiv în crearea unui sistem de stimulente pozitive care să ridice stima de sine a celor care fac poporul dintr-o țară, să le inducă preferința de a vrea să lucreze pentru țara lor, să se identifice cu țara lor nu doar prin apel la mituri și o istorie ideologizată, pe criterii strict emoționale, ci datorită succesului unor oameni din țara lor în domenii bine precizate și încrederii că ei înșiși pot avea succes aici.

Țara înseamnă oamenii ei, liderii ei autentici și instituțiile private și publice, publicul care recunoaște acești lideri și consumă cultura produsă de ei, în toate formele acestei culturi – teoretice, artistice, spirituale. Când aceste elite legitime ale țării sunt subminate țara intră în disoluție, indiferent de satisfacerea nevoilor economice ale oamenilor. Pentru că aceste nevoi pot fi satisfăcute oriunde, poate chiar mai bine. Dacă Ubi bene, ibi patria ajunge să fie doar Ubi panis, ibi patria atunci patria este acolo unde pleacă toți cei care se duc la muncă peste hotare. Brain drain-ul care face ca investițiile în infrastructură în România să pară făcute fără nici o gândire managerială.

A construi un stat înseamnă a gestiona în mod echilibrat, direct și indirect producția tipurilor de capital privat și public necesare pentru dezvoltarea sa în condițiile particulare interne și externe ale acelui stat.

Mentalitățile decidenților și ale cetățenilor obișnuiți

După câte văd în media și cunosc personal există la nivelul decidenților din România o inadecvare la modul de funcționare al unui stat democratic. Ei uită că oamenii au libertate de gândire și de mișcare, că nu mai sunt captivi nici mental și nici măcar economic marea majoritate. De ce uită? În opinia mea pentru că decidenții sunt prinși în încrengătura strânsă a unui sistem de relații cu originea în comunism, ușor și militarizat pe alocuri pe linie de securitate și structurile care au urmat ei - pentru cei rămași activi în aceste structuri, un sistem care te ține sus în piramida socială, dar care îți frânează evoluția mentală.

Unii ar putea spune că se preferă investițiile în capital fizic, în particular înfrastructură pentru că de acolo se poate fura mai mult. Nu cred că acesta e factorul determinant, el poate explica doar unele cazuri punctuale (laboratoare pline de aparate care zac de ani de zile în timp ce oamenii care le puteau utiliza ți-au plecat, etc). Cred că pur și simplu este comportamentul adolescentului îmbătrânit care și-a dorit, dar n-a avut blugi originali la tinerețe și, ca urmare, se zbate să-i obțină și îi poartă când ținuta adecvată vârstei lui este alta. Este o fixație a săracului comunist manifestată la scară mare prin faptul că acești oameni iau decizii relevante la nivel de țară. Un comportament rezultat din complexe de inferioritate și compensat pentru echilibrare prin declarații cu atât mai idealiste și/sau spirituale cu cât faptele arată un dezinteres mai pregnant față de oameni în termenii resurselor financiare direcționate pentru formarea lor.

Un om care psihanalitic vorbind se simte inferior aflat în poziție de decident nu dorește să producă decât ceva măreț, ceva care să îi ridice statutul personal în proprii ochi și/sau ai celorlalți (după caracter). Avem de a face cu niște mici dictatori care vor mica lor măreție, mica lor casă a poporului lor. Numai că poporul „lor” se degradează pe zi ce trece, oamenii obișnuiți pleacă unde văd cu ochii. Iar dacă stau încă aici nu mai fac copii, iar când ar putea să îi facă ucid pe bandă rulantă prin avorturi.

La aceste mecanisme psihice individuale se alătură presiunea socială a grupului lor, a elitei politice de 5% post-gorbacioviste, fesiniste (un articol edificator de Ioan Stanomir cu privire la asta poate fi citit aici). Un fel de univers paralel unde oamenii vorbesc pe limba lor, total decuplați de realitatea socială și juridică a țării. Cea juridică nu li se aplică niciodată, ontologic vorbind, nu pentru asta a fost creată, de unde și inadecvarea reacțiilor când sunt scoși din aceast lume rarefiată a puterii, mergând până la tentative de sinucidere. O lumea a nomenclaturii comuniste, care perpetuează vechile valori și metode în noile împrejurări democratice, gata oricând să revină la tipul de societate abandonat doar tactic, nu și strategic.

Doar aparent pardoxal, în condițiile libertății politice cetățenii nedecidenți s-au transformat mental mult mai repede decât par a se fi transformat decidenții. Mulți dintre cei de vârstă medie au suferit mutații culturale prin contact cu occidentul, au învățat, au imitat, au internalizat valori și comportamente. Mutațiile culturale le-au schimbat identitatea de comuniști (nu că n-ar fi rămas sechele), iar tinerele generații s-au format în alt sistem de valori fie și numai datorită internetului. Cu toții vor altceva decât ceea ce era înaionte și decât vor decidenții actuali, pentru că știu că asta le va aduce o viață mai bună. Cu toții vor altă țară decât decidenții în același spațiu geografic.

Decidenții actuali se mai bazează acum doar pe masa celor care nu au putut sau nu au vrut să aibă o schimbare mentală datorită diferitelor circumstanțe ale vieții personale. Această masă de oameni ar putea să fie suficientă pentru o putere perpetuă dacă s-ar putea pune niște garduri electrificate României. Cum ele nu se pot pune, se apelează la un gard de ură, creat prin mass-media controlată de puterea economică din spatele decidenților politici actuali. Din banii rezultați în urma devalizării țării o parte sunt investiți în crearea de ură, pentru buna controlare a cetățenilor (iar printr-un mecanism pervers o parte din păcate în ctitorii spirituale, pentru a primi iertare de la Dumnezeu – ce fel de iertare când iertare de la oameni nu le trebuie ?).

După 24 de ani de politică de stat deliberată de distrugere sistematică a educației și culturii românești prin subfinanțare și încurajarea imposturii suntem în situația de a avea o țară plină de șantiere a căror viteză de terminare va scădea permanent datorită banilor tot mai puțini generați de țară. Eventual cu o infrastructură publică finalizată a cărei șansă de utilizare la potențialul ei real scade permanent în condițiile scăderii calității și cantității resursei umane. Indiferent că vorbim despre institute de cercetare sau despre biserici.

La anul 2014 România este un șantier prea mare în raport cu plapuma noastră, corespunzător fuduliei noastre, și greu de finalizat datorită corupției majorității cetățenilor și al conflictelor cronice dintre ei (multe din motive prostești). În conformitate cu educația noastră, valorile care domină spațiul public și liderii care ne reprezintă.

Totuși, eu nu cred că decidenții despre care am vorbit mai sus sunt rău intenționați. Cred că pur și simplu sunt blocați în proiect în sensul d-lui Liiceanu. Manifestă prostie ca încremenire în proiect. În forme declarate, ca dl Iliescu, sau în forme mascate discursiv, ca dl Ponta. Lor li se opun mutanții culturali care pot fi caracterizați ca autentici pe baza faptelor lor politice, ca dl Băsescu. La care se adaugă oportuniști politici care nu au vreun interes de stat real, cum sunt domnii Blaga și Antonescu.

La nivelul țării am avea așadar trei categorii de decidenți (comuniști blocați în proiect, mutanți culturali autentici și oportuniști) și două categorii de cetățeni activi politic obișnuiți (mutanți culturali occidentalizați în mentalitate, și votanți captivi ai post-comuniștilor).

Proiectul de schimbare politică

Înlocuirea acestor categorii de decidenți de la toate nivelurile în societate cu oameni care nu mai au mentalități comuniste explicite sau neconștientizate este proiectul de schimbare politică a României. Este un proces care în privința instituțiilor democratice va dura mai puțin, iar în privința instituțiilor tradiționale mai mult. Este un proces care va întâmpina o rezistență acerbă din partea rețelelor post-comuniste de putere transorganizaționale și a maselor blocate mental pe care le manipulează mediatic. Este un proces care trebuie să înceapă cu post-comuniștii declarați și cu democrații impostori. Dacă această eliminare nu va avea loc România va fi dusă către un sistem de tip rus (cu o ancoră și în cel chinez), singurul care poate garanta proiectul de țară al rețelelor de putere post-comuniste. Cei care vrem altă fel de țară va trebui să plecăm din acest spațiu geografic.

Mutanții culturali sinceri grupați în jurul d-lui Băsescu și oportuniștii politici liberali și pedeliști (scuze celor cu valori autentice din aceste partide, dar așa se vede de la nivelul cetățeanului neimplicat politic pe baza faptelor din ultimii zece ani) ar fi de dorit să se alieze pentru a putea ține țara pe traiectoria libertății politice. Dar nu cred că putem aștepta nimic de la liderii partidelor care au arătat comportament oportunist, ei sunt deja în capcana unor înțelegeri politice declarate (dl Antonescu) sau nu (dl Blaga) cu PSD-ul. Oamenii care vor să țină țara în zona valorilor politice și civice occidentale trebuie să lucreze individual cu membri obișnuiți ai acestor partide, cu cei cu funcții mici sau fără funcții. Abia sub amenințarea pierderii bazei din partidele lor poate că vor face și liderii o schimbare de direcție.

Dacă se va reuși eliminarea de la putere a post-comuniștilor în topul listei de priorități pe care ar trebui să o aibă noii guvernanți după ce vor lua puterea ar trebui să se afle finanțarea procentuală consistentă a educației și culturii, eventual cu praguri bugetare minimale stipulate în Constituție. Să nu îmi spuneți că nu este posibilă sub nici o formă creșterea la 1% la cercetare, 6 % a educație și o multiplicare la cultură față de infimul de acum, că nu cred. Vrem viitor, sau nu vrem viitor? Viitor fără investiții în resursă umană și cultură nu există viitor, oricâtă capital fizic, oricâtă infrastructură am avea. Este o eroare enormă să investești în infrastructură fără să investești echilibrat și în oameni, bani aruncați pe fereastră, construiești o țară din care toată lumea capabilă să producă emigrează. În fond asta au făcut comuniștii, a distrus capitalul uman, cultural și social al țării, creativitatea, diversitatea și încrederea, iar urmașii lor se mențin pe aceeași linie.

Prin astfel de măsuri nu s-ar mai putea reveni ușor la o politică de distrugere acestui popor, fie și din prostie. În ce mod să fie reprezentate echilibrat valorile occidentale și valorile tradiționale românești în politica de educație și de cultură, asta e o chestiune separată. Oricum, așa zisul război cultural occident – ortodoxie este doar o fumigenă a dușmanilor României (scopul final: discordie și ură, adică exact ce servește mai bine post-comuniștilor).

Pentru a nu sări din lac în puț cum ar putea să tenteze pe cei cu opțiuni libertariene precizez că renunța la mentalitatea comunistă nu înseamnă în mod necesar a renunța complet la metodele top-down de management (nicăieri în lume nu s-a dovedit funcțional așa ceva):

-          Nu trebuie trecut de la un sistem de principii dominant top-down (t-d) centrat pe mari obiective la unul dominant bottom-up (b-u) centrat pe obiective realizabile la scară mică ca regulă generală, ci trebuie găsită soluția adecvată de cuplare a celor două abordări în funcție de regulile informale (în sensul D.C. North) respectate de grupurile de cetățeni la nivel bottom. Pentru aceste reguli ale oamenilor, o dată cunoscute, să avem reguli formale potrivite, programe publice adaptative, și cu cele două seturi de reguli să fie conceput un co-management adecvat.

-          ponderea celor două abordări t-d și b-u este preferabil să fie adaptată în politicile publice în funcție tipul de problemă publică și de regiunea din țară, pentru că structura stake-holder-ilor și implicit valorile lor informale variază în funcție de sector și geografic. Pe anumite zone sau tipuri de probleme se poate merge pe un co-management cu rol major al cetățenilor, pe alte zone și tipuri de probleme se poate menține în un comanagement cu un rol major al autorităților. Lucrurle astea sunt banalități în orice carte occidentală de management al resurselor naturale.

-          Posibilitatea de a pune în practică în România cele de mai sus ține de un corp de cunoaștere ștințifică socio-umană pentru care sunt necesare resurse în programele guvernamentale de finanțare a cercetării (capitalul social și cultural). Evident că pentru reacția rapidă politică se va merge pe intuiții și ipoteze, dar strategic identificarea soluțiilor bune trebuie susținută și prin politici publice adecvate. Asta pentru că acum suntem cu o mentaliate dominantă top-down ca popor în acest spațiu geografic, iar procesul de trecere la mentalitatea antreprenorială în mod organic va fi foarte lent.

-          Pe plan teoretic observațiile de mai sus țin de recunoașterea faptului că între holism politico-social și individualism politico-social există numeroase variante posibile teoretic și practic. Adecvate în plan practic într-o țară sunt cele care permit construirea de organizații, de echipe, private și publice funcționale, productive. Construirea eficientă a lor depinde și de un mediu extern favorabil (reglementări de ex., climatic politic, social, capital natural public), nu doar de calitățile de lider ale oamenilor care au inițiativa construcției (care firește că sunt determinante). Și iată-ne astfel înapoi la problema construcției, cu care am început acest articol...

A construi un stat care servește cetățenii săi înseamnă ceea ce încearcă echipa care are ca lider charismatic pe Traian Băsescu să facă de nouă ani încoace. Este nerelevant la acest nivel politic că pe plan cultural Traian Băsescu pare din prestația publică modest ca persoană, atâta vreme cât valorile sale sunt utile pentru această țară și capitalul cultural al echipei pe care o adună în jur este adecvat unei astfel de construcții, atâta vreme cât a transformat Președinția într-o instituția care poate fi carismatică și după plecarea sa, folositoare construcției țării în această etapă de dezvoltare a ei. Cu sistemul de justiție construcția a reușit. Cu alte sisteme s-au făcut erori tactice. Dar direcția strategică este cea bună.

Dacă vrem ca România să reziste procesului final din tranziția de la comunism la democrație în condițiile internaționale date trebuie să ne mobilizăm. Un stat puternic și democratic aici nu este decât în interesul câtorva lideri deocamdată atipici, al cetățenilor români obișnuiți care au ajuns la un nivel de autonomie economică și mentală, și doar contingent al unor state occidentale aflate departe de noi. Interesul majorității politicienilor actuali, al cetățenilor captivi ei, al unor state mai mult sau mai puține vecine, și al unor organizații occidentale care beneficiază de brain-drain este să rămânem cum suntem, sau să ajungem chiar mai rău.

Eu personal cred că vom reuși. Atâta vreme cât în țara asta mai trăiește măcar o singură persoană demnă, liberă, cu conștiința că trebuie să lupte până la capăt și cu simțul dreptății totul se poate schimba. Și nu suntem doar unul, suntem mulți.