Săptămâna asta domnul Pleșu reia un text
mai vechi despre proasta folosire a inteligenței. Inteligența poate fi folosită
prost fie prin exces, fie prin carență de ceva anume : prin exces critic,
prin exces tehnic, prin exces sofistic, prin carență de cultură, de morală sau
de spirit. În acest scurt articol comentez tipologia din perspectiva unei
persoane înclinate spre excese critice și tehnice. Rostul comentariului este să
ne facem o idee de ce unii oameni inteligenți își văd în continuare de felul
lor de a fi fără să fie influențați pe fond de categorisirea proastei folosiri
a inteligenței.
Tipologia dojenitoare concepută pe
model aristotelic (calea de mijloc e cea mai bună) servește practicării unor
valori morale și estetice asociate unui mod de viață care face persoana
respectivă să fie frecventabilă. Acesta e termenul folosit. Valențele acestei
tipologii astăzi par preponderent formative, într-o societate secularizată.
Într-una creștină ideea de frecventabil nu știu unde s-ar încadra.
Aplicată unor cazuri extreme ca model descriptiv tipologia
este riscantă. Kant:
exces critic și exces tehnic. Kant vs. Hegel: inteligență fără spirit vs.
inteligență cu spirit. Cerul kantian al stelelor fixe sugerează o lume amplă,
dar o lume tot a mea, ca și legea mea morală din mine, nu o lume întemeiată în
transcendent (cea mai populară lume care nu manifestă carență de spirit). Asta
dacă asociem spiritul cu transcendentul, cu acel capăt al realului despre care
se poate vorbi relativ ușor oricui comparativ cu capătul celălalt, transcendental,
important pentru Kant, dar despre care nu se poate vorbi aproape nimănui, iar
când se întâmplă asta o poți face doar foarte tehnic.
N-aș fi prea critic cu inteligența
critică, într-o ordine a frecventabilității stă destul de bine. Tipul de
inteligență cel mai puțin frecventabil îmi pare a fi inteligența fără morală,
la care se încadrează ca subtip cea care face excese sofistice din interes
(le-ar putea face și ludic, dar unii să nu prindă ironiile). Restul
inteligențelor mi se pare că au mai degrabă roluri diferite într-un dialog
public, se potențează și se limitează reciproc și au meritele lor, mi se par
frecventabile.
Modelul unei inteligențe înțelepte,
echilibrate, către care celelalte inteligențe se îndreaptă printr-un efort
permanent, un ideal esențialist, l-aș completa cu cel al unor inteligențe
autentice, poate chiar utilizate excesiv unele, aflate însă într-o permanentă
dezbatere civilizată, un ideal al asemănărilor de familie între tipurile de
inteligențe, ceea ce revine la o dispariție a caracterului real al tipurilor.
Am pornit cu ideea că primul model,
esențialist (adevărata inteligență ca bine folosită inteligență) este folositor
mai ales normativ, și am sugerat că al doilea, al inteligenței des-centrate,
sau pluri-centrate, este folositor mai ales descriptiv. S-ar putea însă ca și
al doilea model să aibă un folos normativ, însă pentru alt tip de structurare a
valorilor într-o societate. Și anume pentru o societate în care toleranța
diversității culturale și psihologice a oamenilor este o valoare prioritară.
Dacă adepții modelului ascensional al
inteligențelor, dinspre carențe și excese către norma înțelepciunii, sunt în
interacțiune cu cei ai modelului diversității și complementarității
inteligențelor ei își pot pondera reciproc tendințele pentru care uneori nu se
frecventează, a primilor spre elitism, a celorlalți spre relativism valoric.
Dacă identitatea personală este însă puternic asociată unui model sau altul,
atunci vocile importante vor crea învățăcei, grupuri între care nu va exista un
dialog real, nimeni din grup nu va asculta cu adevărat pe cel din grupul cu mod
de viață diferit.
În aceste condiții devine clar că afirmația
din textul comentat că aproape orice se poate spune aproape oricui într-un mod
simplu poate fi verificată empiric doar atunci când celălalt te ascultă. Dacă nu
te ascultă cel cu care vorbești întrebarea despre adevărul ei este lipsită de
sens.
Într-un mod paradoxal, unii oameni
inteligenți pot comunica mai puțin între ei decât oameni mai puțin inteligenți.
De aici fărâmițarea exagerată a comunităților intelectuale comparativ cu a
celorlalți oameni dintr-o țară. Oamenii mai puțin inteligenți nu sunt
vulnerabili la îndrăgostirea de scheme conceptuale, de exemplu de cele
aristotelice (folosită doar în fundal de domnul Pleșu cu gândul de a transmite
cunoaștere filosofică în vorbe pe înțelesul aproape oricui) sau
wittgensteiniene (la care am făcut aluzii explicite aici). Oamenii mai puțin
inteligenți se pot lăsa purtați doar de limbajul comun, mult mai bogat decât
reconstrucțiile teoretice. O schemă teoretică nu va putea niciodată depăși
bogăția limbajului comun. De aceea un scriitor bun va fi de mult mai mare folos
oamenilor din țara lui decât un filosof bun. Primul va spune multe multora, iar
al doilea puține puținora. De aceea filosoful nu va putea fi niciodată rege,
sau cel puțin nu va fi datorită faptul că este filosof, ci mai degrabă în
pofida acestui fapt. Filosoful va fi de folos țării lui doar pe termen lung,
când limbajul comun și ideile exprimabile în el vor fi influențate semnificativ
de textele lui.
Proasta sau buna folosire a
inteligenței s-ar putea să fie evaluabilă obiectiv doar în context
organizațional, de breaslă, regional cultural, nu la modul general. Dar
obiectivitatea nu este o valoare în sine. Se știe, de altfel, că nici nu poate
exista. Azi, când e mai degrabă ceva de făcut, de salvat, decât de gândit, s-ar
putea să nu mai fie nici frecventabilă, manifestându-se îndeosebi la idioții
utili. Atunci e mai practic poate să tăcem. Sau nu ?
Nu m-aș fi gândit la cele de mai sus fără
textul domnului Pleșu, drept pentru care îi mulțumesc.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu