Sfântul ședea
într-un colț
În mijlocul
lumii. Avea o carafă cu apă
De care însetații
își atingeau buzele.
Rarefiații monahi
despărțeau apele,
Făceau culoar
prin mulțime cu nimbul,
În față argint
fumegând, în urmă doar bucurie.
Cuvintele celor
curați intrau în noi
Fără să mai iasă,
Nici o vorbă nu
era mai mult decât adevărul.
Tot mai mulți
veneau pe insula de foc
Până când nimeni
nu mai putea
Sta în genunchi.
Orele treceau os prin
os
Și, deodată, pe piatra
tocită
Pluteam cu toții
în aer.
Răul fugise.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu