În pofida ideii preconcepute că altruismul
nu are ce căuta în politică pot fi identificate cel puţin două direcţii de
analiză a prezenţei sale:
- În planul
discursului populist, demagogic. Clamarea sa ca instrument retoric de
către un manager politic care vrea putere individuală în agenda sa reală (eng.
„individualized power”, pentru el şi grupul de interese care îl
promovează), instrumentalizând electoratul pentru asta. Acest manager va
primi mai mult decât va oferi cetăţenilor (prin mecanismele corupţiei,
etc).
- În planul
discursului politic onest. Existenţa sa în comportamentul managerului care
vrea putere socială (eng. “socialized power”, pentru a servi altora) nu
doar în agenda publică, ci şi în cea reală, . Acest manager se oferă să
dea mai mult decât va primi, să servească cetăţenii pe durata mandatului.
Pentru ca electoratul să voteze un astfel de manager oamenii trebuie în
primul rând să creadă că el este realmente altruist, iar în al doilea rând
să creadă că un altruist poate avea succes.
E limpede că domnul Ponta este cazul
exemplar al managerului populist dornic de putere individuală, iar doamna
Monica Macovei cazul managerului altruist onest, cu domnul Johannis undeva la
mijloc. Nu cred că cineva are îndoieli
că doamna Macovei este un altruist credibil, dar cred că foarte mulţi
potenţiali votanţi au mari îndoieli că un altruist poate rezista în grupul
politic actual. Deşi domnul Johannis pare mai degrabă ghidat de analiza cost
beneficiu a faptelor sale decât de dorinţa de a servi altora, probabil că este
mai credibil pentru mulţi în ce priveşte posibilitatea de a face faţă jocului
murdar al egoiştilor disimulatori de tipul domnului Ponta.
Care este avantajul prezenţei cât mai
multor altruişti în politică şi în societate? Reduce costurile de conflict,
costurile de control al celor care au puterea şi costurile de implementare a
legilor. Dacă mă întorc cu spatele la geamantan cinci minute în gară nu trebui
să fi cumpărat o cameră video care să o monitorizeze ca să fiu sigur că nu mi-a
dispărut. Pe linia aceasta există şi idei biologice cu privire la apariţia
comportamentului altruist la unele organisme prin selecţie grupală: deşi la
nivel de individ nu dă un avantaj, la nivel de grup de indivizi altruişti dă un
avantaj competitiv în raport cu grupul de egoişti, pentru că vor produce mai
mult în condiţiile în care conflictele intra-grupale sunt mai mici. Un egoist în grupul de altruişti va
perturba grupul, deci trebuie să existe mecanisme de identificare şi eliminare,
iar un altruist într-un grup de egoişti nu poate rezista decât dacă va avea o
capacitatea de producţie individuală mult peste media grupului (dă permanent
fără să primească nimic).
Altruismul are cel puţin două forme:
altruismul de reciprocitate (ajut cu aşteptarea să ajuţi şi tu apoi, iar dacă
nu ajuţi şi tu atunci aplic tit for tat –
fac bine, iar apoi fac ce faci şi tu) şi altruismul propriu-zis (ajut
necondiţionat). Apariţia altruismului de reciprocitate este simplu de explicat
la modul potenţial prin selecţia grupală biologică (deşi foarte greu de dovedit
empiric, prin observaţii sau experimente, că aşa au stat lucrurile, cel puţin
până la ora actuală). Biologic altruismul necondiţionat are sens doar pentru
descendenţi (relaţia părinţi – copii) şi eventual rude apropiate (au bagaj
genetic apropiat de al meu toţi cei din grup datorită reproducerii doar între
cei din grup, e ok să îi ajut pentru că vor transmite nişte gene pe care le am
şi eu). La oameni altruismul necondiţionat este însă prezent şi la scară
socială mare, unde nu mai are nici un sens biologic, cel puţin în societăţile
moderne, iar mecanismele explicative ale prezenţei lui nu pot fi decât în
termeni culturali.
Noi dorim de la politicieni să practice
cel puţin un altruism de reciprocitate, dar nu ne-ar displăcea deloc să
practice un altruism necondiţionat. Cu cât un om practică un astfel de
comportament la o scară mai mare binele făcut este mai amplu, iar politica
oferă tocmai scara socială mare a consecinţelor acţiunilor tale. Dar, cum am văzut,
altruismul necondiţionat nu rezistă decât în grupuri de altruişti. Cum putem
trece de la starea actuală la starea în care majoritatea politicienilor să aibă
comportament altruist, de orice fel ar fi el, iar egoiştii să fie rapid
identificaţi şi eliminaţi înainte să perturbe iremediabil sistemul ?
Din punct de vedere tactic cred că este
preferabil să avem un obiectiv maximal, existenţa cât mai multor altruiştii
necondiţionaţi. Deşi acest ideal pune ştacheta foarte sus, el face rezonabilă
pretenţia de a avea generalizat în societate comportamentul altruist de
reciprocitate şi strategia tit for tat.
Altfel spus cred că este bine să fie încurajat grupul necondiţionaţilor pentru
a deplasa normalitatea socială spre altruismul uşor de practicat, de reciprocitate,
căruia avem unele temeiuri să credem că aparţine domnul Johannis. În continuare
voi discuta doar cu privire la altruismul necondiţionat (AN), pe care îl
definesc astfel: asumarea scopului ca alții să își atingă scopurile prin care
nu fac rău altor oameni.
Propagarea AN în societate
O idee pe care o pun în discuţie este că
propagarea AN se poate face doar prin mecanisme culturale, prin oameni model,
prin oameni respectaţi maximal.
Oamenii respectă mai mult pe cei care
practică AN decât pe cei care doar îi folosesc și pe care îi folosesc, cu care
practică altruism de reciprocitate. Desigur, oamenii respectă cel mai puţin pe
cei de la care fură sau cu care fură împreună (cazul grupurilor de egoişti).
Simpla corectitudine, civilitatea distantă, idealurile civice abstracte
decuplate de persoana umană, dreptatea sau libertatea, regulile formale în
genere, deşi absolut necesare într-o societate în care oamenii nu se mai cunosc
personal unul pe altul toţi, nu generează singure
un respect durabil, nu pot susţine un proiect de ţară. Ele au nevoie să se înrădăcineze în
pământul relaţiilor umane concrete, al regulilor informale vii, al mâinii
întinse necondiţionat la nevoie. Societatea trebuie să includă şi modele de
altruism necondiţionat cunoscute de toţi.
Cred că persoana care dorește să propage AN
trebuie să îndeplinească două condiții:
- Prima condiția
este deținerea unor resurse mult dorite de alții pentru scopurile lor
egoiste. O femeie
frumoasă, un bărbat bine, sau un om bogat, capabili de AN pot lucra pentru
propagarea AN.
- A doua condiție
este să fie capabilă să facă fapte care nu izvorăsc din AN, așa cum l-am
definit-o, și anume să poată face fapte pentru a atinge scopul de a face pe
altul să aibă scopul de a avea AN, când acesta nu îl are.
AN se propagă printr-un amestec de AN și
egoism: câștigarea interesului persoanei țintă prin ajutarea ei la îndeplinirea
unor scopuri egoiste ale ei folosind resursele persoanei care deja este un
altruist neconduiţionat, și, totodată, folosirea acestor resurse personale
într-un mod aparent absurd pentru persoana țintă, utilizarea unei părți din
resursele personale cu mare valoare de piață în alte scopuri decât cele ale
majorității celor de pe piață, efectuarea unor daruri inutilizabile de către
persoana țintă pentru scopurile ei egoiste.
O femeie frumoasă va atrage un bărbat, și
totodată îl va ține la distanță și va încuraja faptele de altruism
necondiţionat ale celui sedus. Un om cu resurse financiare va rezolva probleme
egoiste ale celui aflat în nevoie, dar va încuraja și generozitatea
necondiționată a acestuia cu o parte din resursele furnizate. Un profesor bun
va ajuta un doctorand în formare, dar fără să îi încurajeze ambiţiile egoiste
rezultate din competiţia cu cei din generaţia lui, ba chiar îl va stimula să
fie generos cu studenţii de la nivelurile de master şi licenţă, să îi ajute.
Succesul tehnicii depinde de consistența
relației de putere dintre cei doi, de asimetria pregnantă a distribuirii
resurselor, a capacităților de a face ceva ce altul nu poate, dar are nevoie.
Cel mai simplu se propagă de la bărbat la femeie și invers, de la părinți la
copii, de la profesori la învăţăcei sau de la stăpâni la supuși. Dar se poate
propaga și de la copii la părinți, în situații istorice aparte, ca cea
post-comunistă, în care maturii comunizați au fost mutilați de AN. Într-o
societate liberă politic, AN are dificultăți de propagare, deși este mai
necesară decât oricând, deoarece este mult mai greu să fii model altruist în
competiţia cu succesul material al egoiştilor. Vor tinde să fie altruişti
necondiţionaţi doar cei care sunt realmente puternici şi productivi, care au o
autoritate reală, nu doar formală, care ştiu să îşi gestioneze autoritatea
reală.
Altruismul necondiţionat în raport cu atitudinea faţă de religie
A doua idee pe care o pun în discuţie este
că în economia altruismului necondiţionat al oamenilor dintr-o ţără
interacţionează atutidinile religioase,
agnostice şi atee, prin moralele asociate lor şi consecinţele
instituţionale ale lor.
Pentru un om religios sursa AN este
transcendentă, iar succesul tehnicii de transmitere prin oameni model depinde de
relaţia lui Dumnezeu asupra persoanei țintă. Aplicarea tehnicii e doar o
pregătire a condițiilor pentru acțiunea lui Dumnezeu. Religiosul autentic este
foarte folositor societăţii, el este un apostol al altruismului necondiţionat
transcendent cu mijloacele cunoaşterii exprimate în limbajul de zi cu zi. Un
religios autentic va şti mereu să se exprime pe înţelesul tuturor. Dar sub
masca religiozităţii se practică şi mult egoism (analog fenomenului demagogiei
politicianiste), poate că cea mai perversă formă a sa. Se face ideologizarea
religiei şi se doreşte din egoism monopolul discursului public sub masca
altruismului autentic. Contrareacţia naturală este atitudinea atee.
Ateul își va cheltui o mare parte din energia
și resursele în argumentații colaterale, pentru a stopa ceea ce el percepe ca fiind
o escrocherie, basme servite să te ţină în ignoranţă şi, partea cea mai rea, să
te stoarcă de resurse care satisfac interesele egoiste ale clerului. Pentru
ateu religia nu poate fi decât ideologizată, el nu poate separa participiul cu
valoare adejectivală de substantiv, le ia ca pe o sintagmă,
sau redefineşte religia (religia este
o ideologie). Lupta sa discursivă o simte ca un serviciu public, un bine făcut
semenilor. Ea sau el este un om bun care se sacrifică pentru binele semenilor. Un
soi de sfânt (ex. Hawkins). Când ateul trece la fapte de AN devine mai puţin militant. Am cunoscut un ateu comunist,
Nicolae Botnariuc, care a rămas în memoria oamenilor prin generozitatea sa la
firul ierbii, prin dragostea de oameni în relaţiile operaţionale, prin
moralitatea practicată în viaţa de zi cu zi aşa cum o putea el înţelege;
absentă însă din deciziile culturale majore, din operele cu impact strategic,
educaţional. Ateii au o anumită dorinţă manifestă de putere care blochează AN,
o transformă în dominare şi paternalism. Ateul este un apostol al raţiunii
umane care dispune doar de cunoaşterea comună şi de cea ştiinţifică. El creează
un fel de templu al ştiinţei. Ateii, ca şi religioşii, ştiu adevărul lor absolut, pot lupta pentru altruismul
lor, pentru moralitatea lor cu orice mijloace. Nu se sfiesc să decapiteze în
piaţa publică, fie şi simbolic, când nu la propriu. La decapitări religioase
aplică strategia tit for tat, răspund
cu decapitări ateiste. Ateul este un om cu simţul dreptăţii foarte folositor
social cu condiţia să nu aibă monopolul
discursului public. Este o contrabalansare necesară a echivalentului religios
al populismului politic.
Din punct de vedere al inteligenţei nu cred că există vreo diferenţă
statistică între mediile
coeficienţilor celor care se declară credincioşi şi celor care se declară atei.
În categoria credincioşilor sunt oameni care cred mai degrabă din nevoi de
apartenenţă grupală sau care pun o presiune pe ritualuri pentru “rezolvarea” a
unor probleme foarte concrete în stil cvasi-vrăjitoresc. Dar sunt şi gânditori
de o subtilitate şi forţă impresionante. În categoria ateilor, la rândul lor,
sunt militanţii scientişti cu o inteleginţă sclipitoare, evident peste media
unui popor, cei despre care am vorbit mai sus, dar tot aici sunt şi oameni
modeşti intelectual care resping activ credinţa pentru că sunt incapabili să
respecte reguli morala, pentru că gândesc doar în orizontul scurt al
satisfacţiilor imediate, uneori chiar împotriva interesului personal pe termen
lung. Îi poţi identifica uşor după felul cum îşi argumentează convingerile.
Spre deosebire, agnosticul are o minte excepţională
şi cunoştinţe destul de multe ca să înţeleagă că, strict vorbind, nu se poate
dovedi inexistenţa unei surse
transcendente a iubirii. Agnosticul dispune de cunoaştere comună, ştiinţifică
şi filosofică, e la curent şi cu discursurile teologice, nu crede în Dumnezeul
la care aceste discursuri se referă, le reconstruieşte argumentaţiile şi le
arată incoerenţa sau presupoziţiile inacceptabile şi, în fine, face eforturi să
înţeleagă de ce vorbesc ceea ce vorbesc oamenii credincioşi sau atei. În
general agnosticul practică uşor altruismul necondiţionat (pentru că are o
capacitate productivă foarte mare) şi menajează sensibilităţile oamenilor (ex. Darwin). Pentru un agnostic AN poate fi
scopul cel mai înalt pe care îl poate avea în viață. Instrumentul său suprem în
atingerea scopului este raţiunea omenească. Nu va fi neapărat mândru, dar va
putea părea multora că este aşa. Agnosticul complexează. El va susține că putem
fi morali și fără a fi religioşi, și pe bună dreptate. Va dovedi asta cu propria
sa viaţă, aşa cum înţelege el morala. Nu întotdeauna şi ceilalţi vor fi de
acord că auto-construcţia sa morală raţională a condus la fapte realmente
morale (ex. Kant). Agnosticul va percepe ca pe un succes personal când va face
pe altul să iubească, va spune că face educație. Ceea ce şi face, adesea cu mai
mare succes ca religioşii şi ateii. Agnosticul este în mod inevitabil, din
raţiuni de statistică socială, un singuratic. Ea sau el este foarte folositor
societăţii. Agnosticul se vede bine doar de la distanţă istorică, devine popular pe termen lung. Post-mortem i se fac statui. Nu i se fac
tablouri în timpul vieţii, le-ar da jos dacă i s-ar face, nu-i trebuie glorie
acum. E un soi de sfânt şi el. Avem astfel de oameni şi în România.
Oricare dintre oamenii grupaţi în
categoriile de mai sus pot contribui la propagarea altruistului necondiţionat.
Dacă au interesul să fie de
folos ţării lor este bine să caute ceea ce îi uneşte mai degrabă decât ceea ce
îi dezbină.
Altruismul necondiţionat în raport cu ideologiile politice individualiste
şi holiste
Atât în teoriile biologice, cât şi în cele
sociale, economice şi politice presupoziţiile individualiste şi holiste sunt
folositoare doar pentru modelarea unor procese de scări diferite (mică pentru
abordarea individualistă, mare pentru cea holistă), pentru explicaţii şi
predicţii. Ele nu angajează o realitate în sens tare. Nu există nici indivizi,
nu există nici întreguri în care indivizii sunt doar părţi. Înţelegerea a ceea
ce este real se poate face doar prin evaluarea avantajelor şi limitelor tuturor
modelelor propuse, prin acceptarea unei complementarităţi între modele.
Nici individualismul ontologic sau
metodologic, nici holismul nu se pot susține complet. Din punct de vedere
științific problema relevantă este găsirea ponderii influenței variabilelor
măsurate în diferite contexte, a cuplajelor relevante între procese de scări
diferite, a gradului și limitei decuplării proceselor de scară mică de cele de
scară mult mai mare. Teoriile ierarhice sunt doar modele de cuplare între
procese de diferite scări, nu au în spate realități în sens tare, ontologice.
Clarificarea de mai sus este relevantă
deoarce altruismul oferă avantaje la nivel de întreg (presupun o abordare
holistă de un fel sau altul). Cum întregurile ca atare (poporul, ţara) nu au o
realitate în sens tare (sunt mai degrabă asociate unor fapte instiuţionale în
sensul lui Searle) este foarte important ca ele să nu fie idolatrizate, ca
altruismul în politică să nu devină o valoare în sine. La fel şi în cazul
egoismului bazat pe abordarea individualistă – indivizii atomi politici şi
economici sunt o invenţie culturală, la fel cum sunt statele. Nici ei nu
trebuie idolatrizaţi (persoanele umane nu sunt indivizi, doar anumie variabile
măsurabile ale lor pot fi modelate prin această noţiune).
Consecința practică este susținerea
politică metodologică a proceselor holiste când cele individualiste tind să
destructureze statul și susținerea celor individualiste când cele holiste tind
să ducă la abordări totalitare. Asta se poate face printr-o încurajare
civic-politică a unei diversități de organizații, de la cele fundamentate
ideologic holist, la cele construite pe baze individualiste. De altfel, este
exact situația termenului stat 1 în constituție: stat holist, ca întreg,
permite identificarea organizațională a cetățenilor și stat 2 ca ansamblu de
instituții care servesc cetățenii. Avem un pluralism metafizic
intra-constituțional. Esențial este ca metafizica identității personale să nu
fie constituită preponderent pe cea a statului holist, nici pe cea a
cetăţeanului individual servit de politicieni altruişti, ci ambele să fie
derivate dintr-un model mai profund (se poate face asta şi în mod religios, şi
ateu, şi agnostic).
La un nivel mai profund al discuției se poate
construi o teorie filosofică din care să fie derivate metafizici (individualistă,
holistă, intermediare) şi sisteme de valori asociate lor (egoistă, altruistă
necondiţionată, altruistă de reciprocitate), dar asta cu siguranță nu mai ține
de cultura științifică standard, care lucrează cu una sau alta din aceste
metafizici la nivelul presupozițiilor (cărora oamenii de ştiinţă fără cultură
filosofică le dau statut de realitate tare), și cu atât mai mult nu ține de
cultura populară, cel puțin în acest moment de evoluție culturală.
Ceea ce poate fi spus pe înțelesul oricui
este doar că persoanele umane nu trebuie confundate cu indivizii sociali sau
economici, nici cu membri unor popoare, și cu atât mai puțin cu organismele
biologice, sau cu elementele unor populații biologice. Excesele ideologice cele
mai frecvente și periculoase în România vin din aceste soiuri de reducționism.
***
Pentru ca un popor să dureze o parte cât
mai mare din acel popor trebuie să poată avea un comportament altruist fără
aşteptări de reciprocitate practicat cu discernământ.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu