Nu locul ci modul

Nu locul ci modul

luni, 24 august 2015

Despre identitatea creştină în termenii ştiinţei complexităţii

Modul de viaţă creştin poate fi intepretat din punct de vedere socio-cultural în termenii teoriei sistemelor dinamice ca un bazin de atracţie culturală. În acest text discut câteva lucruri despre structura internă a acestui bazin cultural şi despre stabilitatea sa în ansamblu. Chestiunea are relevanţă pentru interpretarea situaţiei în care se află societatea românească.


Subbazine de atracţie în cadrul atractorului creştin

Factual există numeroase subbazine, atât confesionale, cât şi naţionale. Unul dintre ele poartă numele de creştin ortodox român. Toate aceste subbazine sunt stabilizate prin organizaţii care au rolul de a maximiza dimensiunea bazinului şi timpul său de viaţă. Posibilitatea ca astfel de subbazine să le elimine pe celelalte prin acţiuni spirituale, să devină bazinul creştin ca atare este nulă deoarece nu persoanele care le-au iniţiat au generat modelul originar pe care îl copiază (retrăiesc) creştinii, ci o persoană care s-a auto-instituit ca Dumnezeu şi a propus un limbaj şi texte specifice care ancorează bazinul creştin direct în transcendent. Unele subbazine de tipul sectelor proclamă un nou profet tocmai ca să îşi crească şansele de expansiune. Acest tip de acţiune destabilizatoare a fost anticipat şi blocat de la bun început („Vedeţi să nu vă amăgească cineva. Căci mulţi vor veni în numele Meu, zicând: Eu sunt Hristos, şi pe mulţi îi vor amăgi.” (Matei, 24, 4-5). Empiric populaţia credincioşilor este heterogenă, unii se află mai la marginea bazinului de atracţie, iar alţii, cu viaţă sfinţită, mai în centrul său. Ceea ce dă identitatea creştinului este că traiectoria vieţii sale a intrat în acest bazin de atracţie, nu cât de aproape se află de centrul bazinului.

Construirea unei identităţi culturale creştine ortodoxe române este în competiţie cu alte formule identitare. Cea a identităţii cetăţeneşti române competiţionează pe cea de membru al neamului românesc.. Identitatea ortodoxă e competiţionată de identitatea de altă confesiune sau necreştină (de altă religie, atee, sau agnostică). Oricare dintre acestea din urmă se poate cupla principial cu modelul de român ca naţie şi cu cel de român ca cetăţean. Comunismul a impus cuplarea unui model identitar naţional cu un model ateu, de exemplu. Modelul ateu tinde să fie la ora actuală cuplat cu o identitatea de român ca cetăţean, iar identitatea de român ca parte din popor tinde să fie cuplată mai ales cu modelul creştin ortodox.

Condiţia de adoptare în masă a acestor modele este posbilitatea de a oferi o viziune totalizantă asupra lumii. Persistenţa adoptării ţine de rezistenţa în competiţia retorică şi nu numai cu celelalte viziuni instituţionalizate. Oamenii au nevoie de o imagine de ansamblu asupra lumii în care trăiesc şi un fir roşu al propriei lor vieţi. Construirea acestor imagini se fac cu materialul cultural pe care l-au achiziţionat, de unde rezidă foarte clar miza sistemului de educaţie.

Atunci când traiectoria unui sistem social complex nu este îndreptată clar către un bazin de atracţie sau altul se află în ceea ce tehnic vorbind se numeşte haos determinist. Comportamentul anomic şi destructurat al multor oameni din România, absenţa unei viziuni totalizante asupra propriei lor lumi şi vieţi ar putea fi interpretată în aceşti termeni. Situaţia de haos determinist este întreţinută din exterior prin faptul că bazinul naţionalist ortodox al societăţii româneşti e încurajat geopolitic de Rusia, iar cel cetăţenesc ateu-agnostic de civilizaţia occidentală în forma ei actuală, după cum se vede foarte clar din refuzul introducerii referirilor la creştinism în Constituţia Uniunii Europene. România se află la marginea celor două zone, într-o zonă turbulentă la scară geopolitică care întreţine perpetuarea stării turbulente naţionale.


Stabilitatea atractorului creştin

Stabilitatea atractorului creştin este un fapt istoric evident. Stabilitatea instituţională se asigură prin mijloace manageriale intraorganizaţionale top-down  şi prin cuplarea strategică cu instituţii suficient de stabile ca să poată influenţa construirea identităţi oamenilor în sensul dorit, cu statul. Pentru ca aceste mijloace să fie eficiente este însă nevoie de o stabilitate cognitivă a funcţiei totalizante a viziunii asupra lumii propuse. Cum e posibilă această stabilitate în condiţiile evoluţiei culturale a lumii de două mii de ani ? A pune stabilitatea cognitivă timp de mii de ani pe seama naivităţii şi lipsei de cultură a subiecţilor mi se pare naiv. Pare mai probabil să existe nişte mecanisme epistemice specifice. Încerc să schiţez ceva în acest sens mai jos.

Nu există ceva falsificabil în ce privește Dumnezeu. Dar există ceva empiric în relația cu Dumnezeu pentru in credincios, care dă certitudinea personală subiecţilor că existenţa sa este confirmabilă.

Dovezile empirice s-ar putea grupa în două categorii:

1. Dovezi care par asociate voinței personale, asociate actului de a te ruga. Când te rogi lui Dumnezeu Te ajută, deci Dumnezeu există.

2. Dovezi independente de voința personală, uneori după toate aparențele chiar împotriva acesteia. Apar uneori împrejurări, situații de o improbabilitate extremă, care îți evidențiază rosturi nebănuite ale unor fapte din trecut sau prezent și îți impun cu pregnanță existența Lui.

Comentarii la dovezile empirice personale de mai sus:

1) Dumnezeu există strict personal, pentru tine, cel care crezi.

2) Nu se poate transmite intersubiectiv cum ajută sau ce minuni face. Orice model discursiv (povestirea unor fapte) este inadecvat ca dovadă obiectivă, deși poate avea un rol formativ, de ghid informal, ca treaptă către anumite experiențe personale.

3) Dumnezeu se poate dovedi obiectiv doar prin El însuși, prin prezența lui în lume o anumită perioadă de timp, celor din acele timpuri.

4) Mărturisirea în scopul convingerii altora folosind criterii obiective este naivă epistemic şi este primită doar de cei care au avut deja dovezi personale.

5) Discursul de manifestare a credinţei este un discurs privat sau grupal, nu public. Poate deveni public doar într-o societate în care toţi oamenii cred. Într-o societate deschisă rugăciunile așa zise în public sunt tot un discurs privat. A asista la ele fără să crezi este ca și cum te-ai uita în viața personală a unui om sau a unei familii.

6) Existenţa în spaţiul public al unei societăţi deschise a discursurilor publice de manifestare a credineţi nu are rol de dovedire a existenţei lui Dumnezeu sau de comunicare cu Dumnezeu, ci roluri organizaţionale asociate instituţiei religioase. Care sunt aceste roluri se poate afla printr-o analiză instituţională (cine o face, ce interese are, ce organizații sunt implicate, după ce reguli, etc).

7) Teologia din facultățile actuale nu este despre existenţa lui Dumnezeu, ci despre strategiile de susţinere argumentativă a forţei unor instituţii religioase în dialogul, uneori în disputele interpretative, cu alte astfel de instituţii. Teologia autentică este o rugăciune privată, rugăciunea celor ajunși la îndumnezeire. Strict vorbind teo-log e cunoscătorul de Dumnezeu, cel care a depășit stadiul cuvintelor, adresării prin cuvinte. Denumirea facultate de teologie este etimologic vorbind improprie – nu e nevoie să urmezi o facultate ca să poți eventual deveni sfânt. Ea reflectă sensul instituţional al termenului teolog astăzi. Dar ca şi în cazul denumirilor psihologi şi biologie ea arată ceva despre originea instituţiilor. Psihologul nu se mai ocupă de suflet azi, ci de minte şi funcţionarea ei, biologul nu se mai ocupă de viaţă, ci de organisme vii. Psihologia şi biologia mai pot oferit viziuni totalizante doar de tip scientist, prin transformarea unor termenii ai ştiinţelor în concepte fundamentale pentru reprezentarea lumii ca întreg, servind astfel ideologia scientistă şi modelul ateu sau agnostic de construcţie a identităţii. Teologul instituţinalizat, în schimb, a preluat aceste aceste probleme originare ale ştiinţelor, el se ocupă de sufletul şi viaţa oamenilor servind ideologia religioasă.

8 ) Alegerea unei anume instituţii religioase căreia să i te asociezi se face din dragoste de oameni, de țară, nu în mod special din dragoste de Dumnezeu. De aici contaminarea cu idealuri politice a bagajului de tradiții și norme. Idealurile politice, oricare ar fi acestea, cuplate instituțiilor religioase depărtează de Dumnezeu, mută atenția de la esențial la neesențial și scad masiv șansa convertirii celor necredincioși într-un mod autentic, fără alte tipuri de interese (politice, economice, de apartenență grupală).

9) Există un caracter istoric al sistemelor sociale, traiectoria lor actuală depinde de traiectoria din trecut, nu pot reacţiona la in-put-uri culturale cum reacţionează bila de biliar la o lovitură de tac. În condițiile existenței unui anumit mod în care ți-ai construit în viață identitatea personală, nu orice instituție îți este potrivită, îți oferă împlinirea ca ființă umană, trebuie să existe o continuitate minimală de valori și presupoziții. Un om care trăieşte izolat în jungla amazoniană nu poate să devină creștin în sensul încadrării într-un bazin cultural creştin de atracţie de pe o zi pe alta. Taina botezului e relevantă spiritual, dar nu şi cultural. A distruge instituţional bazinul de atracţie creştin ortodox în România nu este posibil fără distrugerea societăţii actuale, ceea ce este nepractic şi inuman. Trebuie lucrat politic cu materialul clientului. Consolidarea bazinului de atracţie specific unei societate deschisă în adevăratul sens al cuvântului va fi un proces cu durată istorică, iar caracteristicile rezultatului final al politicilor publice educaţionale nu pot fi anticipat. De aceea impulsurile politice trebuie să fie cu o amploare suficient de mare ca să ducă la schimbare, dar sufient de mică pentru a permite reacţii de ajustare a politicilor în timp util.


Încheiere

Se poate observa că imaginea oferită mai sus, deşi poate neconvenabilă din punct de vedere al stabilităţii identităţilor locale naţionalist ortodoxă şi civic atee-agnostică, este destul de coerentă. Ea pare coerentă chiar şi celor care nu o împărtăşesc pentru că face apel la rezultatele unor produse culturale cu anumită recunoaştere (epistemice, limbajul teoriei complexităţii, limbaj instituţionalist). Coerenţa ei este de tip ideologic, nu ştiinţific sau filosofic teoretic. Dar acest tip de coerenţă este de aceeaşi natură cu cel exprimat în religia ideologizată sau în viziunile scientiste asupra vieţii.

De aici rezultă că pe măsură ce cunoaşterea ştiinţifică şi filosofică teoretică progresează şi achiziţionarea de cunoştinţe personale progresează şi ea se pot crea discursuri cu funcţie totalizantă care pot fi ideologii alternative la cele funcţionale acum. Astfel de ideologii conturează un bazin cultural de atracţie mai abstract, mai general în acest sens, care încadrează bazinele existente aflate în competiţie. Dificultatea înţelegerii lor în limbajul comun actual nu e ceva necesar, ci poate să dispară pe măsură transferului unor termeni teoretici în limbaj comun, o chestiune de decenii.

În acest text am ilustrat modul în care se poate accepta diversitatea culturală a României şi Europei înţelegând că, de exemplu, viziunea ortodoxă şi cea catolică, ideea de român ca membru al unui popor şi cea de român ca cetăţean sunt aplicări locale prin îmbogăţire cu diverse determinări ale unor structuri mai generale existenţiale şi sunt stabilizate prin instituţii funcţionale pentru care reprezintă o resursă culturală esenţială în procesul de autoreproducere organizaţională.

Unificarea imaginii asupra lumii (nu unificarea lumii) se poate obţine nu doar prin expansiunea conflictuală a modelelor identitare local, pe orizontală, posibilă până la întâlnirea unor competitori cu identităţi construite diferit, ci şi prin construirea unor structuri culturale mai generale în aşa fel încât să se poată exprima la scară mai mică, pe plan local, în multiple moduri. Popularizarea unei astfel de abordări structural-abstracte, produse ideologice care valorifică proiectul unei teorii filosofice a constituiriii lumii, contravine intereselor de a pune la remorca proiectelor politice de unificare politică a lumii retorica identitară locală bazată pe nevoia oamenilor cu un bagaj cultural limitat de a avea o reprezentară unitară asupra lumii.

Alegerea practicării unui anumit mod de viaţă local, o dată ce unificarea imaginii asupra lumii e făcută prin scheme abstracte, se poate face din alte considerente, nu identitare, nu din nevoi totalizante: considerente afective, de respect pentru oameni apropiaţi cu identităţi construite local, din responsabilitate organizaţională, din nevoi de apartenenţă, în urma unor dovezi empirice ale existenţei lui Dumnezeu etc.

În aceste condiţii nu mai există nevoia unei coerenţe totale, orizontale,  a acţiunilor personale de la nivel local, imposibil de obţinut în condiţiile diversităţii angajamentelor ontologice şi epistemice pe care organizaţiile care controlează diferite sub-bazine de atracţie culturală le instituie. E suficientă coerenţa acţiunilor în sub-spaţiul cultural corespunzător fiecărui bazin local de atracţie, fiecărui mod local de a concepe lumea.

Utilitatea unei astfel de abordări este mare în special în zonele de graniţă spaţială între lumi culturale moduri total diferite de construirea a identităţii, orient şi occident, şi în perioadele de limită temporală între societăţi cu moduri diferite de concepere a statului şi valorilor ca resurse identitare ale lui, comunismul reaal şi societatea deschisă. Dar, în principiu, ea este aplicabilă oricând şi oriunde, deşi nu e avantajată selectiv în raport cu altele date fiind costurile mari de construcţie şi transmitere culturală.


Închei observând că poate fi un obiect ideologic util pentru susţinerea argumentată a valorilor toleranţei şi discernământului.


Foto credit: Laurenţiu Staicu

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu